Eseu despre orbire, Jose Saramago

Un bărbat orbește brusc la volan așteptând să se schimbe culoarea semaforului. Urmează în lanț toți cei care vin în contact vizual cu el, într-o serie de coincidențe ciudate interpretate mai apoi drept o epidemie.

Bolnavii sunt izolați, fără că această măsură extremă să împiedice boala să se răspândească. În scurt timp orbirea atinge toată suflarea, cu excepția unei singure persoane. Ea va fi martorul Sfârșitului și Începutului, a decăderii dar și a renașterii demnității și speranței, acolo unde părea că nu mai există decât întuneric și deznădejde.

Nu știu dacă a existat vreodată un timp mai favorabil distopiilor decât cel pe care îl parcurgem acum. Orbirea poate fi înlocuită foarte bine cu muțenia sau cu surzenia. Privești fără să vezi, vorbești fără să asculți, deții un monolog interior nesfârșit și cauți libertatea în izolare.

Eseu despre orbire este o carte parabolă, o carte manifest, o carte pe care am citit-o oprindu-mă să pun semne, să copiez pasaje, cum de mult nu mi s-a mai întâmplat.
Îți pune în față o oglindă în care te privești cu teama că ai putea să nu te vezi, așa cum personajul principal privește la final cerul acoperit de o ceață albă și se cutremură, pentru ca mai apoi, coborând ochii, să-și dea seama că orașul cu toate ale lui, gunoaie, oameni strigând, cântând e acolo, la locul lui, pregătit să reia un ciclu neîntrerupt de la Facerea Lumii.

Dumnezeu e orb, pare că ne transmite Saramago prin faptul că orbii săi bâjbâie într-o lumină albă și nu în beznă, așa cum am fost obișnuiți să ne închipuim.
Cerul e lăptos, nu-i nimeni dincolo de el să ne vădă păcatele și nimeni să ne pedepsească.

“Dar cine ne spune că această orbire albă nu e o boală a spiritului, și, dacă este să continuăm ipoteza, niciodată spiritele acestor orbi n-au fost mai libere ca acum, afară din trup și libere așadar să facă ce doresc, mai ales răul, care, cum știe toată lumea, mereu a fost cel mai ușor de făcut”.

Închiși într-un spital psihiatric dezafectat și păziți de armată, cei considerați predispuși la orbire și cei deja atinși de flagel ocupă două pavilioane ale stabilimentului comunicând între ele printr-un culoar cu sens unic. Pe măsură ce orbesc, trec de partea celor damnați fără cale de întoarcere.

Iar acolo, cu timpul, se împart în grupuri, se organizează pentru supraviețuire, se creează între ei disensiuni, se unesc și se dezbină, se terorizează și se ucid pentru hrană dar și pentru bani, fără să mai conteze ce se întâmplă de fapt dincolo de pereții temniței lor.

Nimeni nu-i mai presus de tentația răului. Dimpotrivă, binele aduce cu el riscul molipsirii și atunci “ființa miloasă se speria, fugea, se pierdea în ceața albă, groasă, cine știe dacă nu pentru a orbi câțiva pași mai încolo”.

Nu toți orbiseră prin contagiune.

“Eu am orbit privindu-mi ochiul orb. Ce vreți să spuneți? E foarte simplu, îmi simțeam orbita goală ca și cum ar fi inflamată și mi-am scos legătura ca să mă lămuresc, atunci am orbit. Pare o parabolă, spuse o voce necunoscută : ochiul care refuză să-și recunoască propria absență “.

“Cazul meu – se confesează un alt personaj – a fost mai simplu, am auzit că sunt oameni care orbesc, atunci m-am gândit cum ar fi dacă aș orbi și eu, am închis ochii să încerc, iar când i-am deschis eram orb. Pare o altă parabolă, spuse vocea necunoscută : dacă vrei să fii orb, vei fi. “

“Frică orbește. Eram orbi în clipa când am orbit, frică ne-a orbit, frica ne va ține orbi.”

“De câți orbi este nevoie oare, ca să faci o orbire. Nimeni nu știu să-i răspundă. “

“Așa cum se prezintă situația, presupun că suntem toți contaminați, sigur nu mai există nimeni care să nu fi văzut vreun orb. Dacă orbul nu vede, mă întreb cum poate el să transmită boala prin ochi. Fără îndoială, e boala cea mai logică din lume, ochiul care a orbit transmite orbirea ochiului care vede, ce poate fi mai simplu. Soluția ar fi să omorâm orbii pe măsură ce apar. Morți în loc de orbi n-ar schimba mult situația. Orbirea nu e totuna cu moartea, dar moartea e totuna cu orbirea.”

Dar dacă ochiul orb poate transmite orbirea celui sănătos, în aceeași logică este valabil și reversul : în cele din urmă ochiul sănătos va reda vederea ochiului bolnav. Pentru asta este nevoie fie doar și de o singură persoană capabilă de empatie și în stare să își asume rolul de îndrumător.

Recăpătarea vederii pare o reinterpretare a Învierii. Viață nu există doar pentru că o spun cele patru simțuri, simțurile sunt înșelătoare. Orbi care văzând nu văd, “dacă înainte de fiecare gest am încerca să-i prevedem toate consecințele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuși să ne urnim un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim. Rezultatele bune și cele rele ale vorbelor și faptelor noastre se distribuie în mod destul de uniform și de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea fără sfârșit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să cerem iertare, de altfel unii spun că asta e nemurirea de care se tot vorbește”.

Dintre personajele secundare mi-au rămas în minte femeia în vârstă care reușește o vreme să reziste de una singură crescând găini și iepuri de casă, pe care îi mănâncă cruzi mestecând îndelung carnea sângerândă și care este găsită moartă pe pragul ușii, pe jumătate devorată de animalele salbaticite ale străzii. Singurătatea, bătrânețea și moartea care nu se sinchisesc de faptul că nimeni nu le vede, dar care se cuibăresc în suflet și își duc la bun (sau rău) sfârșit menirea lor funestă.

Într-o altă clădire din oraș scriitorul orb scrie la o măsuță cu veioza stinsă, oficiind parcă un ritual menit să salveze omenirea de la uitare. Douăzeci și patru de file ale unei Apocalipse cu rânduri suprapuse, pe care nu o va citi nimeni, dar pe care lumea întreagă a trăit-o.

Saramago nu face decât să comprime în acest Eseu al său o stare de fapt începută cine știe când și care se află în plină derulare. Orbirea despre care ne vorbește el se transmite transgenerational, de la părinți la copii și pare un fenomen cu neputință de stopat.

Cât timp omenirea va da voie istoriei să se repete, evoluția se va întoarce în involuție. E o dovadă de slăbiciune. ”Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte și sfârșește pierzând tot sensul vieții”.

”Orbire e să trăiești într-o lume în care s-a terminat speranța”.

“Adevărul și greșeala sunt numai două moduri diferite de a înțelege relația noastră cu ceilalți, nu pe cea pe care o avem cu noi înșine”.

“ Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalți că și cum le-aș privi sufletul “.

”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”