This is what life is

Am mai scris despre cum anii tăi pari, cum îi numește Anda (și, coincidență sau nu, și anii mei cei mai proști cu putință au fost aceiași) pot fi pentru alții anii lor de aur, perioada lor cea mai glorioasă. Urmează un an impar și cu greu reușesc să mă delimitez de superstiție, ca să nu îl încarc încă de la început cu așteptări prea mari. Nerealiste. Să nu pun presiune pe el sau pe mine, totuna.

Habar nu am de ce în ultima vreme am ratat dorința magică de la trecerea dintre ani, cea care are obligația peremptorie de a se transforma în realitate. Puțin câte puțin, fragmentată în treisuteșaizecișicinci de miracole mărunte, dar nu mai puțin miracole.

Probabil fiindcă, pari sau impari, anii trec la fel și se transformă în amintiri, iar amintirile au darul de a se filtra singure, încât după o vreme rămân doar cele bune, cele rele se estompează până nu mai contează aproape deloc.

Am constatat că nu neapărat ceea ce ni se întâmplă nouă este important în evaluarea unei perioade, nu experiențele noastre cele mai intime, cele neîmpărtășite nimănui sunt cele care separă anii fericiți de cei mizerabili, cât ceea ce li se întâmplă oamenilor importanți din viața noastră. Găsim o cale de a trăi fericirea prin ei. Aflăm un rost trăind pentru viitorul lor. Ne afiliem realizărilor lor, contribuind cât ne lasă puterile la împlinirea unor visuri care nu (mai) sunt ale noastre.

Și chiar dacă pare greșit la prima vedere, este ceea ce ne motivează de fapt să mergem înainte.

Cand ai impresia că te-ai înfundat și că nimic nu-și mai are rostul, niciun efort cât de susținut nu te mai poate scoate la liman, a uita puțin de tine poate fi soluția câștigătoare.

Pot să fii alergătorul de cursa lungă, cel care cu pumnii strânși, cu voința încordată, își concentrează toată atenția asupra lui însuși pentru a reuși să-și învingă limitele și să treacă triumfal linia de sosire.

Sau poți alege să nu te înscri în cursă și să fii cel care, de pe margine, întinde o sticlă cu apă ori un prosop celui pe care simpla participare îl va valida, chiar dacă nu va ieși învingător.

Privind înapoi, anii mei pari au fost cei în care am alergat după câte o himeră. Uneori am ajuns-o din urmă, ba chiar am reușit să o și inșfac. Nu să o și păstrez.

Satisfacția s-a estompat cu timpul iar acum îmi amintesc doar epuizarea și sentimentul că un lucru care te stoarce într-atât nu are cum să te mai bucure. Nu pe termen lung, în orice caz.

Nu suntem obligați să purtăm chiar toate bătăliile, să câștigăm chiar toate întrecerile, să fim mereu în fruntea vreunui pluton.

Din când în când, pour bonne bonheur, este suficient dacă suntem părtași. Important este să fim în locul potrivit și să ne bucurăm de spectacol.