South of the Border

Fiecare poveste de dragoste are fundalul ei sonor, o melodie care o evocă indiferent cât timp ar fi trecut peste ea. Fie douăzeci de ani.
Atât le-a luat lui Hajime și lui Shimamoto să se reîntâlnească și să reia, pe acordurile de jazz ale melodiei lui Nat King Cole, South of the Border, o poveste naivă de iubire începută la vârsta pubertății.
El are treizeci și șapte de ani, este căsătorit și are două fiice. Duce o viață îndestulată, este proprietarul a două baruri pe care le manageriază cu pricepere în afaceri și cu plăcerea de a-și fi creeat prin ele o lume aparte de cea anostă în care își duce existența.
Și-a trăit experiențele care transformă un adolescent într-un bărbat, și-a consumat parte din iluziile tinereții, s-a împăcat cu cele câteva ratări inerente în viața oricărui individ.
A stârnit pasiune și s-a crezut îndrăgostit. A trădat și a aflat că rănind pe altul te poți simți la fel de nefericit și de rănit tu însuți.
A experimentat ani lungi de singurătate și introspecție, al căror laitmotiv a fost o altă melodie a aceluiași Cole: Star Crossed Lovers, cântecul îndrăgostiților nenorocoși. Istoria consemnează că Ellington și Srayhorn l-au compus pentru un festival Shakespeare, iar în interpretarea originală Johnny Hodges cânta la saxofon-alto rolul Juliettei, iar Paul Gonsalves pe cel al lui Romeo, la saxofon-tenor – îi explică Hajime prietenei sale din copilărie.
În toți anii scurși între adolescență și maturitate gândul la ea nu l-a părăsit complet pe Hajime niciodată. Faptul că a iubit și a înșelat, că și-a conștientizat slăbiciunea și că s-a culpabilizat pentru egocentrismul său, a făcut ca amintirea acelei iubiri pure, netrăite în carne, idealizată să rămână în mintea lui ca o obsesie: obsesia perfecțiunii.
Așa i se și arată Shimamoto atunci când îi trece într-o seară ploioasă pragul barului – perfectă. Chipul, zâmbetul, strălucirea din ochi, totul era așa cum își inchipuise și cum așteptase.
Iar misterul întreținut de femeia care nu dorește să divulge nimic despre sine face ca totul să devină istorie.
Same old story : Hajime este la un pas de a-și părăsi familia, de a renunta la tot, casă, afacere, copii, bani și de a lua viața de la capăt alături de o femeie practic necunoscută.
End of story : Acest lucru nu se întâmplă, totuși, după o noapte petrecută împreună Shimamoto dispare și nu se mai întoarce niciodată.
Povestea în sine este banală. A fost scrisă și răsscrisă în mii de feluri, de mii de romancieri ai tuturor timpurilor.
Murakami însă e unic. Și e greu de crezut că ai putea să nu descoperi pasaje care te descriu pe tine, experiențele tale, iluziile tale, aflat fie la sud de graniță, fie întors cu fața la vest de soare. Și chiar dacă nu ești un fan al acestui gen de muzică, vei fi curios să îl asculți pe Nat King Cole.

“Ori de câte ori ascult melodia aceea sentimentală și frumoasă, îmi aduc aminte de vremurile acelea, deși nu a fost o perioadă tocmai fericită din viața mea și nici nu avusesem parte de multe împliniri. Eram mai tânăr, mai flămând, mai singur, dar eram eu însumi, redus la esență. Eram capabil să simt orice notă muzicală, să savurez orice rând dintr-o carte. Nervii mei erau ascuțiți ca un brici, iar în priviri îmi strălucea o lumină puterrnica ce părea să străpungă interlocutorii. Și ori de câte ori ascultam melodia Star-Crossed Lovers, îmi reveneau în minte propriile priviri reflectate parcă de o oglindă.”

“De ce nu citești scriitorii contemporani?”
“Poate că nu-mi place să fiu dezamăgit. Am senzația că dacă citesc cărți proaste, îmi irosesc timpul și devin foarte nemulțumit. Pe vremuri nu era așa. Când aveam timp liber, citeam orice, chiar dacă știam că nu face multe parale cartea respectivă. Ziceam că am de învățat din orice roman, dar m-am schimbat. Nu mă gândesc decât la timpul pierdut. Probabil că am îmbătrânit.”

“Am avut multă răbdare, deși m-am irosit în van. Anii mei douăzeci – cei mai frumoși ani din viață! Da, dar am rezistat. Dacă n-ar fi fost acei opt ani , probabil că nici barul nu mi-ar fi mers atât de bine, sau cel puțin așa cred. Îmi place ceea ce fac acum. Am două baruri, dar uneori le consider ca pe niște locuri fictive, inventate de mine, adevărate castele de nisip. Plantez o floare ici, una colo, mai fac o arteziană, acord multă atenție detaliilor, ca să pară totul real. Lumea intră, bea, ascultă muzică, stă de vorbă, pleacă acasă. Știi de ce cheltuiesc o grămadă de bani ca să vină aici să bea ceva? Pentru că, într-o mare măsură, toată lumea caută cam același lucru – un peisaj imaginar, construit cu grijă, castele de nisip și un colțișor potrivit fiecărui suflet în parte.”

“Obiectele cu formă definită dispar oricum într-o bună zi, dar anumite sentimente nu ne părăsesc niciodată.”

“Tristul adevăr este că există lucruri care nu mai pot merge înapoi. Odată ce pornesc înainte, oricâte eforturi ai face, ele nu se mai pot întoarce în punctul în care s-au aflat cândva. Dacă un lucru pornește strâmb, chiar dacă numai un pic, așa va merge până la capăt.”

“Un lucru este real pentru că avem dovada existenței lui și nu ne putem baza pe memorie sau pe senzații ca să facem o asemenea afirmație. De cele mai multe ori ne este aproape imposibil să distingem faptele reale de cele ireale sau să realizăm în ce măsură ele sunt așa sau nu. De aceea pentru a determina că o realitate este realitate avem nevoie de o altă realitate – una învecinată – cu care să o relativizăm pe prima, dar această altă realitate necesită, la rândul ei, o a treia realitate, care să-i servească drept bază. Pentru a dovedi că aceasta din urmă este validă, trebuie să apelăm, iar, la o alta. Cred că nu exagerez dacă afirm că în mintea noastră se creează astfel un lanț nesfârșit de realități și tocmai păstrarea lui ne dă senzația că existăm. Dacă la un moment dat apare ceva care interupe acest lanț, suntem pierduți, pentru că nu mai știm dacă realitatea se află după sau înainte de întrerupere.”

“Locuiești singur în pustietatea siberiană. În fiecare zi ari câmpul și în față ochilor nu vezi altceva decât întinderi de pământ. La nord, orizontul, la est, orizontul, la sud, orizontul și la vest cam același lucru. În fiecare dimineață, când răsare soarele, te duci să muncești pe câmp. Când ajunge soarele deasupra capului tău, faci pauză de masă. Când apune soarele, te duci acasă și te culci. Și într-o bună zi moare ceva din interiorul tău. Te uiți la soare cum răsare în fiecare zi, traversează cerul, apune și ceva din interiorul tău se rupe și dispare. Te îndrepți spre un teren care se află la vest de soare. Mergi și mergi de parcă ai fi nebun, zi de zi, fără să bei sau să mănânci, până te prăbușești și mori.
Ce se află la vest de soare?
Nu știu. Probabil nimic, sau poate ceva. Cu siguranță însă că diferă total de ceea ce se află la sud de graniță.”

“Problema mea cea mare este că nu știu ce-mi lipsește. Știu doar că-mi lipsește, iar partea aceea din mine și din viața mea este mereu înfometată și însetată. Abia acum, când îmi dau seama că golul a dispărut, realizez cât am fost de pustiit, cât am fost de flămând și de însetat după acel ceva care-mi lipsea. Nu vreau cu niciun chip să mă întorc la lumea dinainte.”

“Motivul pentru care nu mai voiam să ascult melodia aceea nu avea nicio legătură cu amintirile legate de Shimamoto. Pur și simplu nu mă mai impresiona ca înainte. Nu pot să spun de ce. Acel ceva care mă impresionase mai demult s-a dus. Recunosc și acum că este o melodie frumoasă, dar atât. Nu am de gând să mă agăț de o melodie frumoasă care nu mai trăiește.”

(Haruki Murakami, La sud de granita, la vest de soare; traducere din limba japoneza de Angela Hondru)