„Sunt nebună, nu-i așa, domnule? Nu pe cât s-ar crede.”

Cinismul este de obicei plasat în antiteză cu naivitatea, cu inocența. Când spui despre cineva că este cinic, îl cataloghezi drept insensibil, lipsit de empatie, dur, sfidător.

Cinismul de fapt și de drept este o doctrină care nu are nimic infam în ceea ce propovăduiește : o viață dincolo de normele impuse cu de-a sila de societate și care ne împiedică de a fi autentici. O reîntoarcere la simplitatea care, împinsă la extrem, poate duce către primitivism. Fără volănașe și danteluțe, fără ochi dați peste cap, fără false pudibonderii va să zică.

Cinismul nu e recomandat, dar parcă nici drăgălășenia în exces.

Și totuși îi prefer pe cinici, la o adică. Mi se par mai realiști, mai cu picioarele pe pământ, evident, atunci când nu exagerează și nu devin peste măsură de vulgari.

“ Între Plictis şi Extaz se deapănă întreaga noastră experienţă privitoare la timp”, spunea Emil Cioran.

Ordinea poate că ar fi trebuit să fie Extaz și Plictis, la începuturi suntem entuziaști și optimiști, deziluziile ne transformă pe parcurs în niște indivizi blazați și posomorâți.

Acestea sunt extremele, cei doi poli între care oscilăm.

Prefer să identific cinismul cu luciditatea, cu realismul. Nu cred că ajută cu ceva devenirii noastre sau înțelegerii lumii în care trăim dacă ne amețim cu opiul unor iluzii.

Încrederea în oameni, în binele universal care va învinge răul absolut, în dragostea care va birui timpul și va triumfa întru eternitate, în fericirea perpetuă izvorâtă din tehnici bine însușite, în leacurile pământului și în legăturile mistice dintre sufletele pereche…

În vorbele dulci care creează realități peremptorii…

În mai știu eu ce superstiții, taine, miracole care ne vor vindeca trupul și sufletul și ne vor face să ne ridicăm deasupra condiției noastre gregare, deasupra vicisitudinilor condiției umane, transformându-ne în energie pură și lumină…

Să fim serioși, zic.

Sunt foarte curioasă ce altceva ne-ar putea ridica deasupra acestei deplorabile situații, în afara divinității. Cum poți să fii cu adevărat ateu și să mai poți spera totuși la ceva, orice.

Dar “ ce păcat că, pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie să treci prin credinţă! “ (Cioran, desigur)

Asta presupune să îți anulezi orice brumă de logică.