Jurnalul Annei Frank

Anne nu s-a gândit că scrie pentru posteritate. Pentru copilul care era ea în acel moment, refugiul a însemnat la început o aventură interesantă. Scria cu însuflețire despre compartimentarea apartamentului secret din clădirea în care funcționau birourile firmei d-lui Frank tatăl. Își portretiza co-locatarii cu umor, cu sarcasm, cu ironie.

Pe măsură ce anii trec, însemnările își pierd optimismul. Își pierd, de asemenea, și inocența. Fetița Anne se transformă în paginile jurnalului într-o adolescentă, apoi o tânără, o femeie matură către sfârșit, cu o viziune proprie, clară asupra vieții și asupra morții. În numai doi ani.

„Aș putea să- ţi povestesc ore în șir despre mizeria provocată de război, dar asta nu face altceva decât să mă deprime și mai tare. Nu ne rămâne decât să așteptăm cât se poate de calmi sfârșitul acestei ananghii. Evreii așteaptă, creștinii așteaptă, toată planeta așteaptă, iar mulţi nu- și așteaptă decât moartea.”
A ta, Anne
(miercuri, 13 ianuarie 1943)

În zilele noastre, o simplă căutare pe Google te ispitește să mergi pe urmele destinului ei tragic, îndulcit cu o clătită sau cu o croazieră pe Canal:
Amsterdam: 1-Hour Cruise from Anne Frank House with Pancake
Amsterdam: Luxury Canal Cruise from Anne Frank House

Aproape că doare fizic ideea unui asemenea periplu, la fel cum ideea vizitării Anexei mi se pare cel puțin ciudată: „Acesta este biroul la care scria micuța Anne Frank în jurnalul său.”

Un an să mai fi rezistat, am fi citit probabil un roman autobiografic, în locul unui jurnal.
Prezervarea unor imobile în care au locuit personalități istorice sau culturale în scopul exploatării lor și obținerii de profit, mi se pare o idee stranie. Ai zice că, după ce tu nu mai exiști, nimic din ce s-ar putea întâmpla cu posesiile tale n-ar mai avea importanță.
„Cuvintele nasc realități”. În cazul Jurnalului Annei Frank cuvintele au consemnat realitatea. Anne nu doar stă ascunsă de lumea exterioară, Anne este în afara realității exterioare. Pentru un copil nimic nu este mai imposibil și în celași timp mai incitant decât să stea ascuns, totul este o joacă în care oamenii mari nu reușesc să se implice fără rezerve și îi mai strică cheful.
În speranța unei eliberări educația continuă, se citesc cărți, se fac teme, se învață și se exersează regulile de conviețuire socială.

„Ceilalţi oameni nu pot șți cât de mult înseamnă cărţile atunci când trebuie să stai închis undeva. Lectura, studiul și radioul sunt singurele noastre distracţii.”

Jurnalul se scrie și se rescrie. Mijește timidă (ori poate entuziastă?) ideea unui roman. O idee a unui exilat din guvernul neerlandez, cum că orice mărturie a cuiva care a trăit oroarea ocupației germane din timpul războiului va putea fi folosită pentru a incrimina nazismul și pe Hitler, o determină pe Anne să își revizuiască însemnările. Locatarii Anexei capătă alte nume, sunt adăugate pasaje din memorie, nu mai puțin autentice decât cele scrise la cald.

Chiar scriitoarea și traducătoarea Mirjam Pressler procedează la fel atunci când, după moartea lui Otto Frank, compilează varianta originală a jurnalului cu varianta cenzurată de acesta la prima publicare, cea din 1947, adăugând și alte însemnări descoperite mai târziu și neincluse în edițiile precedente.

Ceea ce citim noi astăzi poate fi considerat mai mult decât un jurnal. Deși scris la persoana I și respectând uzanțele unei lucrări de memorialistică, dorința Annei de a publica după război un roman pare că s-a realizat.

Casa Annei Frank, transformată în muzeu, nu este de fapt căminul Anei Frank. Este locul în care opt persoane, cinci adulți și trei adolescenți, au încercat să se salveze de la condamnarea la moarte într-un lagăr de exterminare, timp de doi ani. Sunt descoperiți și deportaţi în lagărul Westerbork, de unde vor fi trimiși direct la Auschwitz. Dintre cei opt doar unul va supraviețui, tatăl Annei.

Încerc să îmi imaginez ce simt oamenii aceia care plătesc intrarea, poate și croaziera, și care mănâncă clătitele oferite drept bonus de către agenția de turism, când ating balustrada scării care duce spre Anexă. Sau când se plimbă prin încăperile reconstituite după descrierile din Jurnal. Un pat, un lavoar, oala de noapte a doamnei Van Daan, transportată (clandestin și ea) în cutia de pălării. Vor fi satisfăcuți la plecare sau vor considera că ar fi putut folosi mai bine banii cheltuiți pe bilet?

S-o mai fi întors vreodată spiritul Annei în locul acela, în care a trăit ultimele zile norocoase ale scurtei sale vieți? Și dacă da, ce-o fi gândit despre vizitatorii pe care i-a găsit preumblându-se prin ascunzătoare?

„Gândește-te ce interesant ar fi dacă aș publica un roman despre Anexă. Dacă s-ar lua doar după titlu, oamenii ar crede că e vorba de un roman polițist. Dar acum, serios, la vreo zece ani după război, cu siguranță că oamenilor o să li se pară amuzant când li se va povesti despre noi, niște evrei, cum am trăit, cum am mâncat și am discutat aici”.

Ar fi considerat interesant și amuzant și dacă ar fi știut că oamenii l-au acuzat pe tatăl ei că i-a falsificat Jurnalul? Sau că însăși existența ei a fost pusă sub semnul îndoieli?

Mai există și acum destui care afirmă și cred că în dragoste și război totul este permis. Nu fac parte dintre ei, nu este și crezul meu. Cred că în toate trebuie să existe o măsură.

În cazul Annei ar fi fost suficient ca cei care trec din întâmplare, sau în cunoșțință de cauză, pe strada Prinsengracht din Amsterdam, să afle dintr-o inscripție de pe frontispiciul fostului sediu Opekta că acolo și-a petrecut ultimii ani din scurta și tragica ei existență fetița Anne Frank. Fie, și bustul de pe trotuar.
Dar dacă vrei să afli mai multe despre ea, citește-i Jurnalul: “Cine ar fi crezut vreodată că se pot petrece atât de multe în sufletul unei tinere fete?”

“Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună singură, fără exemple și fără discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică. Cine altcineva în afară de mine va citi mai târziu aceste scrisori? Cine în afară de mine mă va consola? Căci adesea am nevoie de consolare, de multe ori nu sunt destul de puternică și se întâmplă mai des să dau greș decât să- mi iasă ceva. Știu asta și încerc fără încetare, în fiecare zi, să devin mai bună. Nu există echilibru în felul cum sunt tratată. Într- o zi Anne este tare inteligentă și are voie să știe tot, în ziua următoare aud că Anne nu- i decât o oaie mică și proastă, care nu știe nimic și crede că a învăţat cine știe ce minunăţii de prin cărţi! Nu mai sunt bebelușul și copilul alintat de care să râdă lumea la orice gest ar face. Am idealurile mele, am idei și planuri proprii, dar încă nu le pot exprima cu limpezime. Ah, îmi vin atâtea lucruri în cap seara, când sunt singură, dar și peste zi, când trebuie să- i suport pe aceșți oameni de care m- am săturat până-n gât sau care îmi înţeleg greșit intenţiile. De aceea revin întotdeauna în ultimă instanță la jurnalul meu, el îmi este început și sfârșit, căci Kitty e mereu răbdătoare. O să- i promit că în ciuda a tot ce se întâmplă voi persevera, îmi voi croi propriul drum și o să- mi înghit lacrimile. Dar aș vrea și eu să văd rezultatele strădaniilor mele, să fiu și eu o dată încurajată de cineva care ţine la mine. Nu mă condamna, ci privește- mă ca pe un om care, la un moment dat, nu mai poate îndura!

A ta, Anne”

În Dilema Veche, Cristian Ghinea scrie: „Am fost la comemorarea a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz-Birkenau, într-o delegație a Parlamentului European.”
Șaptezeci și cinci ani, nu o eternitate. Nu suficient, raportat la ceea ce s-a întâmplat cu umanitatea, cât să ne permitem să privim detașat sau obiectiv.

„Birkenau e mult mai mare, în vecinătate. Și sînt doar barăci de lemn. Lungi, sute de barăci de lemn. Doar așa, mergînd cu mașina în jurul Birkenau realizezi scara industrială. Pe tot acest drum, vezi în stînga sîrmă ghimpată care atunci era electrificată și pe alocuri turnuri de pază. Și în dreapta… case. Frumos colorate, clasa de mijloc a orașului Oswiecim se apropie de lagăr, cartiere de vile. Mă întreb dacă există anunțuri imobiliare: peisaj idilic, foarte aproape de pădurea Birkenau, aer curat… Nu fotografiile de care m-am temut m-au șocat aici, ci faptul că nu mai există distanță între lumea aia și lumea noastră. Singura distanță aici e dată de o nouă centură a orașului, făcută pe bani europeni – menită să scoată traficul greu de pe drumul care înconjoară lagărul. Pînă acum, camioanele treceau fix pe aici. Mă uit din mașină, și la lagăr, și la locurile de joacă din curțile de peste drum, tobogane din acelea de plastic, în culori aprinse, pe care globalizarea le-a făcut la fel în toată lumea. Într-un colț al lagărului, un turn de pază și sîrmă. O casă la nu mai mult de 30 de metri, colorată în galben strident. O trambulină pentru copii în curte. Îmi aduc aminte de un căluț din lemn, șchiop, cu pielea roasă, făcut manual de un meșter. Cineva a cărat ditamai căluțul la Auschwitz. Îl văzusem mai devreme în camera cu jucării. E și o cameră plină de jucării.”

Sentimentul e de vină și de neputință. Și de mare spaimă că toate acestea s-ar putea întâmpla din nou. „Nu mai există distanță între lumea aia și lumea noastră.”
Nu mai avem, cum s-ar zice, scuza celor care au trait vremurile acelea: „nu am stiut nimic din ce se intampla dincolo de gardurile inalte de sarma ghimpata”.

Citez tot din articolul lui Cristian Ghinea:
„Mi-a fost mereu groază să merg la Auschwitz. Am luat cunoștință de Holocaust într-un mod brutal. Și mă apasă gîndul că băiatul meu de 5 ani va pune odată întrebarea. Eram în clasa a III-a. Un coleg mai prostovan se hlizea în fundul clasei la ceva. Alți colegi s-au strîns în jurul său. Era o carte. Nu mai știu ce carte. Prostovanul se hlizea pentru că era o fotografie a unei femei triste, care se uita la cameră. Era dezbrăcată, cu niște sîni inegali. Mai erau trei adolescenți scheletici dezbrăcați. Nu mai țin minte cum s-a terminat scena, dar prostovanul a fost certat de ceilalți și cartea a ajuns la mine. Acum, privind înapoi, îmi dau seama cît de aberant e că, în România lui Ceaușescu, niște copii vedeau pentru prima dată oameni dezbrăcați în poze și aceia erau subiecți ai experimentelor din lagărele naziste. Am în minte și acum fiecare detaliu din acele poze. Și din altele, inclusiv fotografii cu corpuri împinse de excavator. Am citit textele, erau despre gaze, bătăi, experimente, nu înțelegeam mare lucru și nici nu înțelegeam ce e cu acele fotografii apărute brusc în universul meu. Am întrebat-o pe mama, care s-a șocat – acum, gîndind retrospectiv, nu sînt convins că mama știa ea însăși despre pozele alea – și mi-a confiscat cartea. Am avut apoi multe coșmaruri. Nu am mai văzut niciodată cartea aia. Am citit mult despre Holocaust, dar nu am mai putut să văd poze. Pur și simplu, mi-e frică. Cînd am fost întrebat dacă vreau să merg anul acesta la Auschwitz, am respirat adînc.”

Evident, le putem citi copiilor basme în care se taie capete, se spintecă burți și se incendiază sate, dar nu le-am citi niciodată o care cu poze despre Holocaust. Numai gândul mă face să mi se întoarcă stomacul pe dos.

Ca și Ghinea, și eu am răsfoit cartea Fabrica Morții, scrisă de Ota Kraus şi Erich Kulka, doi supravietuitori de la Auschwitz, când eram destul de mică, îmi amintesc pozele despre care vorbește. Nu mi-a fost confiscată, mi s-a explicat și a fost o realitate cu care am crescut.

Ne dorim să ne creștem fiii și fiicele cu blândețe și să îi ferim de orice le-ar putea vătăma inocența. E minunat și cu siguranță într-o lume utopică ei nu ar avea nevoie să cunoască nicio umbră a trecutului pentru a trăi un viitor luminos.
Ce ar înțelege, ce va putea înțelege totuși un adolescent de 15 ani (varsta Annei), care vizitează niște barăci goale la Birkenau sau o casă aproape confortabilă la Amsterdam, dar care nu a fost traumatizat cu nicio informație frustă despre Holocaust?

Evident, nu există nicio rețeta perfect aplicabilă pentru a împiedica istoria să se repete. Dar este cu siguranță de datoria noastră să le furnizăm celor tineri toate informațiile pentru a putea decela și înlătura în timp util posibilele aberații sociale. Mi se pare ca nu suntem totusi suficient de convingatori atunci cand o facem.

Dincolo de valoarea documentară a Jurnalului Anei, rămâne mesajul său, acela că, orice s-ar întâmpla și prin oricâte încercări am trece, nu trebuie să ne pierdem speranța și încrederea în puterea de a renaște a umanității. Un alt fel de a spune, credința într-o forță supremă care va echilibra intotdeauna balanța și va face ca răul, indiferent cât de distrugător, să poată fi învins.

“Asta- i dificultatea timpului nostru: idealurile, visele, speranţele frumoase nici nu apucă să apară bine, și numaidecât sunt lovite de realitatea atroce și distruse cu totul. E un mare miracol că n- am renunţat la toate speranţele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate astea, eu ţin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor. Îmi este absolut imposibil să construiesc totul pe baza morţii, mizeriei și confuziei. Văd cum încet lumea se transformă din ce în ce mai mult într- un deșert, aud tot mai tare tunetul care se apropie și ne va omorî și pe noi, simt suferinţa milioanelor de oameni, și totuși, dacă privesc cerul, mă gândesc că toate astea vor lua iarăși o întor sătură bună, că și cruzimea asta se va sfârși, că pacea și liniștea vor reveni în ordinea lumii.”

Postfață: „Pe 4 august 1944, între orele zece și zece și jumătate dimineaţa, o mașină s- a oprit în faţa imobilului din Prinsengracht 263. Din ea a coborât un Oberscharführer SS în uniformă, Karl Joseph Silberbauer, însoţit de cel puţin trei neerlandezi de la Grüne Polizei în civil, dar înarmaţi. Fără îndoială, clandestinii fuseseră denunţaţi.”