Acolo unde canta racii

Ador literatura de ficțiune. Pur și simplu mă hrănesc cu ea.
Nu cred că am legat vreodată, cu oameni din viața reală, prietenii mai trainice și mai de durată decât cu personajele din cărți. Nu știu să fi fost mai încântată de o călătorie întâmplată, ca de vreuna imaginată.
Absolut toate momentele de cumpănă pe care le-am avut de depășit, le-am trecut evadând în lectură. N-am avut nevoie niciodată de alt opiu.

De data aceasta, paleativul a fost cartea Deliei Owens și a funcționat. Capitolele scurte, ritmul acțiunii, succesiunea trecut – prezent – trecut, ca o cadență stâng – drept – stâng, te fac să nu lași ușor cartea din mâna. Mi-ar fi plăcut mai mult, totuși, dacă ar fi fost scrisă ca o poveste. Cartea Mlaștinii, versus Cartea Junglei. Kya versus Mowgli.

Am înțeles entuziasmul de a ecraniza acest roman și cred cu tărie că (în acest caz) poți înlocui cartea cu filmul, fără să ai sentimentul că ai comis o fărădelege.

Una peste alta, dacă traversezi o perioadă în care vrei să îți abați gândurile de la o problemă apăsătoare căreia nu îi găseșți momentan rezolvare, Acolo unde cânta racii te va ține ocupat.

În ceea ce mă privește, a fost benefic, mi-a încărcat bateriile și m-a dus înapoi în timp către lecturile de vacanță, cele de placere, nu cele din bibliografia obligatorie.

Se spune că atunci când nu mai știi ce să faci și încotro s-o apuci, e bine să te așezi și să-ți dai răgazul să aștepți: în cele din urmă se va întâmpla ceva, întotdeauna se întâmplă. Iar ca așteptarea să fie mai ușoară (și mai plăcută) poți să citești o carte. Cum ar fi, Acolo unde cântă racii.