Scara lui Iacob

Văzut, simțit, trăit în timp real, s-ar fi zis că nimic nu a ieșit conform planului. Am învățat să îmi reconfigurez traseul cu mult înainte să se fi inventat sistemele de navigare la bord. Cred că tot de instinctul de supraviețuire ține și asta. Oricum, socoteala de acasă, cu cea din târg arareori au dat același rezultat. Aș fi înclinat să spun că prin târg rezultatul a fost mai totdeauna cu rest.

Și totuși, dacă e să fiu cinstită cu mine (încă nu sunt pregătită să susțin o disertație pe această temă), am pierdut în conjuncturi în care chiar nu am dat tot ce puteam (cum se spune: pe mâna mea). De câștigat, am câștigat mai tot ce mi-am dorit și cu siguranță atunci când am pus osul la treabă.

Ar mai fi și o componentă mistico-ezoterică: când ceea ce mi-am propus nu s-a vrut cu niciun chip așeza într-un cadru, când efectiv nu mi-am putut prefigura cum ar fi dacă s-ar întâmpla și a rămas învăluit într-un soi de negură, ei bine, atunci nici nu s-a întâmplat.

Sunt o fire destul de ambițioasă. Nu este neapărat o calitate, nu și atunci când mă încăpățânez să merg pe un drum care e clar că nu duce nicăieri. Se pierde niște timp când trebuie să refaci drumul înapoi, după ce ai constatat că ai ajuns într-o fundătură. Partea bună e că la întoarcere drumul în sine oricum nu mai contează și poți să îți îndrepți atenția către altceva. Orice altceva, în afară de regrete și lamentări.

Nimănui nu îi place să piardă, nimeni nu se bucură să rateze. Dar cred că ceea ce ne diferențiază nu sunt izbânzile, cât eșecurile. Mai exact felul în care știm să le gestionăm, în care ne pricepem să le asimilăm și să ne folosim de ele pentru a învăța. Treaba asta cu creșterea nu e o vorbă goală, dar recunosc că e greu să îți prefigurezi cum te poți înălța atunci când treptele scării se sfarmă sub pasul tău.

Întotdeauna există o alegere: rămâi pe loc, devii tu însuți treaptă pentru cei care încă nu-s pregătiți să abandoneze. Nicio postura nu e mai demnă decât alta. Ori mai nedemnă. Și pierzatorii își au rostul și rolul lor în suișul omenirii. Rolurile alternează.

Legenda spune că Iacob a venit pe lume prinzându-se de călcâiul fratelui sau geamăn. Mai târziu va avea o viziune: o scară care unește Pământul cu Cerul.
Întotdeauna mi-am imaginat scara lui Iacob ca pe un organism viu. O scară pe care o alcătuim, bilioane de Iacovi și gemenii lor înlănțuiți, pe grumazele cărora Heruvimi coboară și urcă preocupați de treburile lor îngerești. Pe care nu le înțelegem totdeauna.