Rendezvous

Blue Jay este un film cu buget redus, fără efecte speciale, fără o distribuție stufoasă (de fapt sunt doar doi actori, Sarah Paulson și Mark Duplass, care semnează și scenariul). De abia către sfârșit am realizat și că este filmat în alb – negru.

Este o poveste aparent destul de banală și de siropoasă, cu doi foști iubiți din liceu, care se întâlnesc după douăzeci de ani în orașul natal și aproape că se reîndrăgostesc. Probabil că ratingul destul de scăzut al filmului se datorează faptului că nu multă lume a reușit să treacă de prima dușcă de sirop.

De fapt, în ciuda faptului că este un film romantic și nostalgic și, da, de ce să nu recunoaștem, pe alocuri leșinător de dulce, are și scenele lui dure, surprinzător de realiste având în vedere cadrul general.

Cineva l-a numit un film pentru ”a certain age”. Mi se pare cinstit, nu cred că ar putea prinde la adolescenți, clar este un film al vârstei suficient de mature cât să-și reconsidere greșelile tinereții, fără iluzia că ele ar mai putea fi îndreptate, doar acceptate. A nu se confunda cu resemnarea, ar fi o mare greșeală!

Chiar dacă nu toată lumea a trecut printr-o experiență similară, îndrăznesc să cred că a fantazat la ea: cum ar fi fost, dacă… Cum ar fi, să…

Jim se află în oraș ca să pregătească de vânzare casa părintească, acum, că nu mai are cine să locuiască în ea.

Amanda – fiindcă sora ei urmează să nască și are nevoie de ajutorul ei.

Se întâlnesc într-un magazin cu de toate și întârzie la o cafea. Apoi ea vrea să revadă casa ca un boutique de antichități, în care mama lui Jim a păstrat toate amintirile, ca într-o capsulă a timpului. Inclusiv o scrisoare niciodată expediată, adresată cu zeci de ani în urmă unei Amanda despre care femeia spune It’s almost like I don’t know who that person was.

Așa-i că ți s-a pus un nod în gât? Nu încă?

El pare debusolat, ea o femeie realizată.

Și totuși nu doar nostalgia după tinerețea pierdută, după anii de aur nu îi lasă să se despartă atât de ușor și de simplu precum s-au întâlnit. Mai există ceva între ei, ceva nerezolvat, ceva nespus vreodată, doar scris și ascuns într-un plic cu numele Amandei pe el.

Este imposibil să nu te regăsești chiar deloc în poveste, în personaje, în atmosferă.

Din când în când, în special atunci când se trec niște praguri, când se schimbă niște etape sunt atât de necesare aceste incursiuni în lumile și în viețile anterioare. Cred că până nu faci acest pas necesar înapoi, pentru a-ți încălța din nou papucii strâmți, intrați la apă, tociți, prăfuiți ai copilăriei, adolescenței, primei tinereți, până nu reușești să te înțelegi tu, pe tine, să te privești cu mirare dar și cu compasiune, critic, dar și cu înțelegere, toată vorbăria aceea despre înțelepciunea maturității rămâne fără fundament.

Imaginându-și cum ar fi fost dacă – o joacă de-a lor din trecut – chiar ar fi ajuns să își sărbătorească aniversarea a douăzeci de ani de la căsătorie, cum ar fi fost ca avortul Amandei să nu se fi petrecut niciodată, Jim să fi avut curajul de a-și asuma (nu doar în rândurile unei scrisori neexpediate) responsabilitatea unui copil, cum ar fi fost dacă ar fi reușit într-un mod miraculos chiar să rămână faimosul cuplu de  lovebirds de care își amintește proprietarul magazinului cu de toate – se întâmplă un declic, o descătușare, o eliberare. Nu e ca și cum s-ar putea anula, s-ar putea șterge cu un burete magic acea bucată de viață pusă oarecum între paranteze și ca și cum s-ar putea rescrie totul în culorile optimiste ale tinereții fără de prihană. Dar este un moment cathartic, de deblocare a emoțiilor prea îndelung înăbușite. Amanda plânge, prima oară după cinci ani de antidepresive. Își vede, își pipăie, își gustă lacrimile și este acesta un miracol în sine.

Iar Blue Jay…. Blue Jay să zicem că e cafeneaua în care intrăm câteodată, chiar și cei mai cinici dintre noi, să bem o cafea, ori doar să aruncăm o privire curioasă, plină de speranță. Nu se știe niciodată când te poți întâlni cu tine, cel care nu ai avut curajul să fii.