Lebedele de pe Fifth Avenue
Suave, seducătoare, singuratice, aidoma unor lebede grațioase pentru care „apa nu era apă, ci marmură admirabil lustruită, și nici penele nu erau pene, ci blănuri, și cașmir, și mătase, și satin, potrivite laolaltă și cusute de mână pentru trupurile lor ascultătoare, concepute numai și numai să fie împodobite.”
Acestea sunt Lebedele de pe Fifth Avenue, printre ultimele exponente ale unei perioade de glamour, căreia i-au aparținut și nume mai sonore, ca Marilyn Monroe, sau Jaqueline Kennedy, înainte ca feminismul să își croiască drum până în miezul conservator al unei societăți patriarhale.
Melanie Benjamin este, cel puțin până acum, cea mai frumoasă întâmplare de anul acesta legată de cărți, de literatură.
Personajele sunt celebrul, excentricul Truman Capote și suita lui de prietene, protectoare, femei a căror unică rațiune de a fi este aceea de a-și etala bogăția, frumusețea, stilul de viață opulent și de a răsfrânge o parte din această strălucire și asupra soților, iubiților, amanților lor.
Pentru ele Truman este o jucărie, un port bonheur. Nu se sfiesc să îl primească în intimitatea budoarelor, să îl facă părtaș confidențelor, să îl pună la curent cu toate bârfele, să îl conducă în spatele cortinei, acolo unde și cei mai vanitoși actori își leapădă costumele, și măștile, își șterg fardurile și câteodată își îngăduie să verse o lacrimă.
Ce scriitor, în special unul ca Truman, el însuși avid de glorie, de atenție, el însuși luptându-se cu propriii demoni ar fi rezistat tentației de a da în vileag secretele unei lumi care l-a primit în sânul ei, dar care niciodată nu l-a considerat ca făcând parte din ea?
La Cote Basque s-a dorit a fi un fragment publicat în avanpremieră dintr-un volum – Rugi împlinite – care ar fi trebuit să îi consolideze lui Truman Capote statutul, proaspăt câștigat prin publicarea romanului Cu sânge rece, de scriitor de marcă al generației lui.
Acest ultim roman, Answered Prayers nu a fost terminat niciodată, ceea ce a fost scris a văzut lumina tiparului la trei ani după moartea autorului.
Povestirea La Cote Basque, apărută în 1975 în Esquire Magazine, șochează, prin cruzimea și lipsa de scrupule a dezvăluirilor făcute, chiar și acum, în zilele noastre. A mai fost supranumită In Cold Ink.
Protagoniștii sunt membri de vaza ai unei high society newyorkeze aflată la apogeu: oameni politici, magnați, oameni de afaceri împreună cu soțiile lor trofeu.
Vieți trăite într-o totală negare, lipsite de adevăr, minciuni poleite, grămezi de bani care nu pot cumpăra un dram de fericire sau măcar de mulțumire sufletească.
În mod evident, frumoasele lui Lebede se recunosc în personajele nuvelei. Sunt lovite crunt în amorul propriu, sunt defăimate, sunt transformate în ținte vii ale publicațiilor de scandal. Edificii atent și minuțios construite pentru a ascunde orice urmă de vulnerabilitate sunt transformate în praf și pulbere.
Dezvăluirile scandaloase, lui Truman nu i-au adus faimă, așa cum probabil își imaginase, ci excludere și dispreț.
Lebedele de pe Fifth Avenue este un roman despre o Lume Dispărută. Pare că ne poartă înapoi în timp cu secole, de fapt ne despart câteva zeci de ani doar, dar ani care au adus schimbări aproape de neimaginat la vremea aceea. O vreme în care esteticul prima în fața autenticului. O vreme în care chiar literatura de ficțiune putea avea un impact devastator, câtă vreme se putea ghici ce sau cine se ascunde în spatele unui personaj.
Romanul exhală din paginile sale un iz aproape bolnăvicios, toxic, în același timp fascinant. Nimic nu este real, totul este butaforie, regie. Fiecare trăiește după un scenariu bine pus la punct în cele mai fine detalii. Nici chiar funeraliile nu sunt lăsate în voia supraviețuitorilor, ultimul dineu pe care Babe îl oferă prietenelor sale este organizat chiar de ea, ea alege locul, meniul, băuturile, spiritul ei veghează ca nimeni să nu rupă vălul de discreție care i-a învăluit existența. Un dineu la care Truman nu este invitat, dar la care se vorbește mult despre el, despre trădarea lui, despre Balul în alb și negru care a marcat sfârșitul unei epoci.
“Truman și Babe. Întuneric și lumina, eleganță și nerușinare. Frumusețe și inteligență. Inima și suflet. Împreună.”
Pe Babe a rănit-o cel mai tare, pe Babe a și prețuit-o cel mai mult. Din partea ei nu s-a așteptat să se lepede de el, poate și-a închipuit chiar că îi va fi recunoscătoare pentru adevărurile dureroase scoase la lumină, dintre care cel mai cumplit era lipsa de iubire în care trăise o viață întreagă. Ea, cea mai frumoasă, mai invidiată dintre Lebede! Poate și-a închipuit că răzbună anii lungi și grei de suferință și de disimulare.
În privința asta și Truman s-a simțit trădat.
Prețul plătit pentru descoperirea adevărului a fost până la centimă egal cu prețul plătit pentru întreținerea minciunii.
La Cote Basque l-a ucis social pe Capote.Glonțul s-a întors împotrivă-i. Din punctul de vedere al carierei lui de scriitor nu i-a folosit și nici nu i-a dăunat: era oricum în declin.
În ceea ce privește reputațiile Lebedelor, din nou, biografii ar fi săpat oricum după can-can-uri și nici nu ar fi avut prea mult de răscolit până le-ar fi scos la suprafață.
După cum se poate vedea, de la o distanță confortabilă în timp privim cu compasiune și cu înțelegere, nicidecum cu dispreț acest mod de viață, ale cărui reminiscențe încă își mai întind tentaculele și tentațiile până în zilele de acum. Încă există, pentru o anume tipologie de femeie a secolului XXI, înclinația de a se pune în valoare ca accesoriu al bărbatului de-a dreapta căruia își face apariția în public. Ca un soi de „atavism” al lumii moderne.
Lebedele rămân în continuare niște modele de eleganță, de rafinament, de stil. Exact așa cum probabil și-ar fi dorit să fie amintite, să fie văzute cu ochii minții atunci când le sunt rostite numele: Babe, Slim, Ann. Iar alături de ele, copilul teribil al literaturii și cinematografiei americane, Truman Capote: „un băiețel așezat turcește la picioarele lor, cu ochii mari și albaștri plini de uimire, cu păr de aur căzut pe frunte. Truman citind vreo nuvela de-a lui la Centrul Cultural Ninety– second Street Y, favoritul mititel devenit dintr-o dată adult, strălucitor, electrizant, un nou giuvaier în colecția lor”.
Nimic in comun cu personajul caraghios de pe canapea, adevaratul Truman ramane cel din tablou.
Note de lectura
Recent Comments