Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Cat de departe?

oua_de_pasteUn reportaj al unei televiziuni prahovene, intitulat cam ireverențios “Vax populi”, ilustra într-un mod comic, absurd, dar și cât se poate de realist,  cultura religioasă a maselor. Semnificația Paștelui și a Crăciunului nu erau cunoscute de 90% din respondenți. Adamșieva, luați la pachet, ca o entitate comună. Un adevărat dezastru.
Trei sferturi dintre cunoscuții mei care postesc, în timpul postului se îngrașă. Trăiesc experiența asta obsedați de mâncare. Urmăresc cu mai multă sfințenie dezlegările la pește, decât purificarea spirituală. Postul seamănă oarecum cu o dietă autoimpusă, în timpul căreia simți că ai pierdut din greutate datorită senzației de foame, dar când te sui pe cantar vezi că acul n-a coborât nici cu un gram.
Așa cum arată și sondajul celor de la Prahova TV, sunt mulți cei care practică credința așa cum le este ea impusă (câteodată și explicată) de biserică, fără să fi citit Biblia, Vechiul sau Noul Testament. Educația lor religioasă e fragmentată, ciupită din slujbele la care au participat și din transmiterea pe cale orală, din generație în generație, a unor practici, mai exact a acelora care s-au mulat mai bine pe profilul lor psihologic.
Nu-i nicio surpriză că în general cei care se declară atei sunt de fapt mult mai bine informați și pot să-ți explice mult mai clar diferențele dintre o religie sau alta. Știu în teorie de ce lucrurile se pot face într-un fel, și nu într-altul, pentru a-l mulțumi pe Dumnezeu, chiar dacă nu se conformează.
Îmbrățișarea unei forme de credință ar trebui să fie o alegere liberă, personală. Ca și respingerea oricăreia dintre cele existente.
Totuși e greu să te declari ateu, câtă vreme ai primit un botez. Refuzul credinței funcționează ca și refuzul implicării în politică: generează o altă formă de credință, un alt mod de a face politică. Altceva.
Unii cred, fără să știe de ce. Alții fără să cerceteze. Alții fără să se întrebe.
În ceva sau cineva toți credem, chiar dacă nu practicăm postul, spovedania, împărtășania, sfintele taine.
Cât de departe suntem de credință?
Dacă asimilăm credința cu altarul, mănăstirea, biserica, poala popii, atunci s-ar putea să fim foarte departe, și unii și alții. Toți care n-am trecut printr-o revelație spirituală, singura în măsură să ne valideze drept credincioși autentici.
Dacă postul înseamnă “ce mâncăm”, dacă sărbătorile înseamnă “vom mânca”, dacă în general acțiunea principală manifestă a credinței este ce ducem către sau ce îndepărtăm de la gură, încă suntem foarte departe.
Dacă trăim cu convingerea că putem printr-o spovedanie și-o linguriță cu vin să ne ștergem toate păcatele, să dăm refresh și să începem, odată cu fiecare sărbătoare crucială, și o nouă viață, tot departe suntem.
Suntem departe, oricum.
Nu știu cum am putea să mai reducem din distanță, altfel decât cernând totul prin filtrul minții și sufletului nostru. Trebuie mai întâi să înțelegem, apoi să simțim. Nu putem nici crede, nici iubi ceva ce ne rămâne străin.
Și, dealtfel, cred că lui Dumnezeu îi place să ia masa în familie. Să bea cu noi un pahar de vin, să ciocnească un ou roșu. Să ne vadă liniștiți, împăcați, fericiți, cu sufletele ușoare.
Iar dacă unii altora ne vom spune Cristos a Înviat! și El ne va face doar semn: Adevărat!, înseamnă că e bine, că e Paștele, că nimic nu a fost în zadar. Că mai există speranță.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>