Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Can you handle the truth?

You've Got Mail

Dintr-una, într-alta, ajungem să discutăm și despre chestii mai delicate. Cum ar fi: dacă aș pleca de-acasă și mi-aș lăsa laptopul deschis, conectat la Facebook, mi-ai citi mesajele, ai scotoci prin arhive?
Nu-mi vine la îndemână s-o mint, așa că iau o pauză mai lungă, sugestivă. Știu că m-aș simți tentată.
N-aș pândi-o să iasă din casă, ca să mă năpustesc pe unealta diavolului, dar dacă m-aș împiedica de ea și dacă ceva mi-ar atrage irezistibil atenția în direcția aceea… Nu sunt foarte sigură că aș rezista. O asigur de ce n-am făcut și n-aș face niciodată (sau cel puțin acum, în etapa asta a relației noastre mamă-fiică): nu i-am citit jurnalul, nu i-am scotocit prin ghiozdan, nu i-am răsfoit agenda telefonului.
De ce se întâmplă asemenea violări ale intimității între unii părinți și copiii lor, între soți, între iubiți? Pur și simplu fiindcă vrem să știm ce se petrece cu cei de lângă noi, ce simt, ce gândesc, ce fel de viață au atunci când nu și-o împart cu noi, iar dacă ei nu ne spun nimic, ne obligă la asemenea gesturi disperate.
Dacă am făcut și eu asta, vreodată? Am făcut. Nu mi-e nici frică, nici rușine s-o recunosc. Și nu pot să spun că-mi pare rău. Știu că am încercat prin toate mijloacele să aflu direct de la cel în cauză ce naiba se întâmplă cu el, cu noi, l-am și lăsat de banii lui o vreme, sperând că va veni el cu o lămurire, cu o confesiune, cu ceva. Apoi am făcut ce nu se face: am răscolit, am căutat, am citit pe nerăsuflate, simțindu-i parcă răsuflarea în ceafă. A lui, sau a morții.
E clar că, dacă nu ești un tâmpit, nu faci treaba asta în mod gratuit. Respecți celui de lângă tine intimitatea, accepți că toți avem secretele noastre, că oricât de apropiați am fi nu ne putem substitui, unul pentru celălalt, oricăror alte persoane și nici nu ne putem satisface absolut toate nevoile sufletești. Dragostea și holera au multe simptome în comun și ideea nu este să murim sufocați de febră, ci să avem o cât mai lungă și mai dulce convalescență împreună.
Am fost și eu un “caz”, nu cred că unul foarte special. O prietenă îmi spunea că s-a dus, după un episod asemănător, cu soțul ei la terapie de cuplu. Îmi vorbea despre experiența ei în termenii aceia specifici manualelor de self-help și m-am abținut să o întreb singurul lucru care mi se părea mie important: bun, s-au împăcat, s-au iertat, s-au analizat, au hotărât să-și salveze căsnicia (un loc comun care mie îmi provoacă niște mâncărimi cumplite, pe fond nervos), dar ea, doar ea, ea când rămâne singură, se simte împăcată cu sine? Ce părere are ea despre ea, nu despre el, nu despre ei. E mândră că a reușit să se abțină să-i dea un șut în fund? Și-a dat seama că nu e atât de puternică, pe cât se credea, atât de “principială”? Și-a descoperit un pragmatism de ultimă oră, care i-a dictat că e mai bine să înghită un pumn de drenante biliare, decât să împartă la doi agoniseala de-o viață? S-a lăsat pe ea deoparte și s-a gândit la binele copilului? Pentru numele lui Dumnezeu: ÎL MAI IUBEȘTE PE NESIMȚIT?
Uite, cu așa ceva sunt gata să empatizez, asta sunt gata să combat, să înțeleg, să compătimesc. Cu frazele acelea bine gândite, atent formulate, lemnoase și fieroase precum cosorul lui Moceanu, în schimb, nu rezonez.
Eu nu cred că momentele astea de criză într-o relație se iscă, așa, din senin. Oamenii se blochează emoțional, își pierd exercițiul comunicării lucrurilor importante. Fiindcă știu, și mie mi s-a întâmplat să fiu convinsă că n-am probleme de comunicare, că doar vorbim, nu suntem muți. Și la un moment dat să realizez că nu ne spunem mare lucru, sau ne spunem chestii mărunte în atât de multe cuvinte și atât de multe feluri, că asta ne derutează. Ba ne mai și obosește.
Și dacă tot ai șansa să iei basmaua de pe țambal și să dai cărțile pe față, nu cred că a te ascunde în spatele unor formulări STAS servite nici calde, nici reci, tocmai bune de ingurgitat, îți poate salva relația.
Dacă vrei să afli adevărul, asigură-te că ești în stare să-i faci față.
Știu, nimeni n-ar recunoaște că e slab, Doamne Ferește! Dar nu te silește nimeni să pupi P- ța Independenței, să dai la telegraf ce crezi tu despre tine. Ești genul care crede că ce nu știi nu te poate afecta? Atunci dă -i ‘nainte cu păstrarea aparențelor, ai grijă să-ți asortezi rochia cu cămașa lui și pantofii cu cravata, să ocolești cu grație și eleganță subiectele spinoase, fă-te că nu observi urmele de ruj de pe gulerul cămășii, nu-l întreba niciodată unde se duce și de unde vine. E rețeta perfectă: niciun bărbat nu părăsește o femeie care e pentru el ca un fel de mamă, combinată cu o soră de caritate, altoită pe-o gospodină și clonată cu o doică. Te mai poți și lăuda prietenelor că el nu te-a înșelat niciodată și-ai fi și sinceră, n-ai păcăli pe nimeni.
Dar eu cred că oamenii care țin cu adevărat unii la alții nu pot trăi așa, de ochii nimănui. Dacă îți pasă, mergi până la capăt, tai în viu, îți smulgi cancerul din carne cu mâinile goale. De ce să te temi? Că n-o să mai fie nimic ca înainte? Păi, oricum nu mai era. Că n-ai să-l mai poți privi cu aceiași ochi? Că n-ai să mai simți la fel? Din dorința de a ne proteja de decepții sau de a nu ne complica existența, alegem să ne acoperim ochii și urechile cu palmele.
Să zicem că avem una bucată soț (sau copil) și niciodată nu vine să ne spună nimic. Și trec zile, săptămâni, luni și lui tot nu i se-ntâmplă nimic demn de împărtășit. Și-l întrebi și tot nu-ți zice nimic. Vine, pleacă, muncește, trăiește, respiră, doar că nu vorbește. Și într-o zi te împiedici de laptopul uitat deschis, conectat la Facebook.

Te uiți, sau treci mai departe?…

Categories
Blog

    9 comments already | Leave your own comment

  1. 4/26/2014 | 9:28 am Permalink

    Intr-o zi am venit acasa de la serviciu cu un cercel de un fel si altul de alt fel,alesi in graba din perechi diferite.Nimeni nu m-a vazut si nici acasa nu a observat sotul meu,pentru ca eram in acea perioada in care nimic nu mai era ca inainte,perioada in care aveam in comun un copil si o casa in care ambii ne intorceam de la serviciu si daca vorbeam nu ne spuneam nimic.

    Si da,nu ma insela si nu minteam pe nimeni,dar prapastia care s-a creat intre noi a adus schimbari de comportament care aproape ne-au ucis,iar in acea prapastie a fost si o femeie nu neaparat mai frumoasa sau mai desteapta,dar care venea ca o nouate nemaintalnita si cu promisiunea de a-i face cativa copii.

    Iata-ne dupa ceva vreme,inca impreuna,recompunanad din bucati de trecut neatins amintiri si construind in fiecare zi viitoare amintiri comune.Cine zice ca e usor?E cumplit sa te uiti la poze cu tine si cu el in care evident sunt trei persoane nu doua,sa vezi in ochii lui sclipiri ce nu au legatura cu acel moment si sa vrei sa dai timpul inapoi in incercarea de a-i schimaba decizia.
    Eu nu am cautat adevarul- mi-a fost impartasit si nu am cotrobait pana atunci,dar dupa aceea am facut o obsesie.

    Azi,cand impreuna reconstruim,sunt de acord ca a pastra aparentele nu reprezinta o solutie si ca daca ai ocazia sa afli e mai bine sa o faci si apoi sa decizi.Nu sunt sfaturi,pentru ca nu exista retete.Este o concluzie pe care de acum inainte o voi aplica in orice relatie nu doar in cea de cuplu.Adevarul poate salva sau nu in functie de ce vrei tu.Eu am ales sa ne salvam.

    Respond to this comment

    • Marilena

      4/26/2014 | 12:27 pm Permalink

      Sunt de acord cu tine, Marga. Deciziile de genul acesta nu pot fi luate cerebral, cu intelepciune, trebuie sa te mai “tina” si sufletul. Si oricat de mult ai vrea tu sa reconstruiesti, trebuie sa mai vrea si celalalt, altfel te transformi intr-un Mester Manole, caruia tot ce cladeste la lumina zilei, in vazul tuturor, i se naruie peste noapte. Ceva trebuie sacrificat pentru a reusi sa faci noul edificiu sa stea drept, iar acest “ceva” e cel mai greu de acceptat. De regula se sacrifica imaginea idealizata, perfecta a ceea ce ti-ai inchipuit ca va fi viata ta cu el. Mai putin perfecta, insa, poate insemna la un moment dat mai umana si mai autentica.

      Respond to this comment

  2. 4/25/2014 | 11:14 pm Permalink

    In cazul in care vrei sa fi fericita trebuie sa iti aduci aminte de lucrurile frumoase fara a le stropi cu pelinul ramas in suflet.Am fost si eu in situatia ta Mika si am fost ravasita o buna bucata de timp dar am renascut desi cicatricile au ramas.Timpul a vindecat a cicatrizat dar nu a stins inima.Atunci cand ai iubit cu adevarat iti este greu sa te gandesti: de ce eu,de ce mie…si cu toate astea se intampla si barbatilor asemenea lucruri.Priveste lucrurile altfel si considera ca viata te ocroteste,ca la un moment dat aceasta despartire o vei privi ca fiind benefica.Lasa timpul sa treaca si fi fericita tu cu tine.

    Respond to this comment

    • Marilena

      4/26/2014 | 12:46 pm Permalink

      Chiar daca nu exista modele universale, care sa se potriveasca oricui, nu pot sa nu observ in jurul meu ca cei care au reusit sa intoarca raul in bine asta au facut: au lasat timpul sa lucreze si sa vindece, s-au distantat de trecut si s-au concentrat asupra prezentului.
      Teama grozava este: si daca n-am sa mai intalnesc niciodata un altul, daca n-am sa mai pot avea incredere si n-am sa mai pot iubi niciodata?
      Eu cred ca asta este o chestiune indusa mental si ca cine a putut iubi o data, din tot sufletul, cu adevarat, cu siguranta va mai putea iubi. E un exercitiu al inimii care nu se pierde.
      Iti multumesc si eu, Patricia, pentru incurajarile adresate Mikai. Stiu ca are mare nevoie de ele.

      Respond to this comment

  3. 4/24/2014 | 8:29 am Permalink

    Ufff, ce faci? Mergi mai departe în aceeaşi formulă, sau de unul singur? Grea decizie… Dar şi mai greu ca apoi, dacă decizi să rămâneţi împreună, sa reusesti tu sa depăşeşti cu mintea şi sufletul acele momente. Îi admir pe cei care cu adevărat au reuşit, nu doar au simulat de dragul cuplului, iar sufletul li s-a umplut doar cu frustrări şi întrebări.
    Marilena, zi senină!

    Respond to this comment

    • Marilena

      4/24/2014 | 4:43 pm Permalink

      Asta zic si eu, Maria, ca indiferent de ce faci, important (cel mai important) este sa te impaci tu, cu tine. Exista argumente pro si contra. Nu exista decizii universal corecte sau universal gresite. Nu iei o asemenea decizie de dragul nimanui, doar al tau. Ca tu va trebui sa traiesti cu ea.

      Respond to this comment

  4. 4/24/2014 | 8:24 am Permalink

    Te uiti. Poate nu gasesti nimic. Poate gasesti dialoguri care nu-ti convin. Dar poate n-au insemnat nimic, nu s-au finalizat. Au fost din curiozitate????

    Nu va mai fi la fel cand il vei privi din nou in ochi!

    Dar dintr-o viata nu iesi atat de repede. Am incercat eu, uite! Mi-e dor de iesirile cu copiii, de rasul lor nevinovat, de glumele lor cu tati, mi-e dor sa vorbim despre cum se incalta cel mic, sa-mi spuna el cat de speciala ma vede, puternica, frumoasa, desteapta…
    Dar eu stiu ca el tot timpul a mai avut cate una in paralel. Si acum, cand le-am descoperit, suprapun concedii cu numele si anul cand erau acolo, in umbra.

    Cred ca teama m-a tintuit pe loc. Vreau viata mea inapoi dar oricat as cauta in trecut inteleg ca a fost o iluzie.
    Niciodata n-a fost cum o vedeam eu. Realitatea se derula altfel. “Viata nu se traieste dupa sabloane” avea sa-mi spuna inteleptul meu sot.

    Sunt trista, cu adevar sau fara, timpul a trecut si de undeva trebuie sa ma adun sa-mi construiesc viata mea pe care am visat mereu ca o traiesc. Culmea!

    Respond to this comment

    • Marilena

      4/24/2014 | 4:58 pm Permalink

      Mika, rascolitul asta in trecut nu cred ca face bine nimanui. Sincer, nu cred ca are vreo importanta numarul, ca a fost una sau au fost sute. Imi pare ca tocmai el, inteleptul, traieste dupa un sablon. E mult mai greu sa fii devotat, sa fii fidel, sa fii cinstit, sa fii “altfel” decat sa repeti si tu arhetipul “barbatului-vanator”, al masculului alfa.

      Respond to this comment

      • 4/24/2014 | 8:10 pm Permalink

        Atat de mult am crezut in familie, atat de mult am fost ancorata in viata pe care am trait-o incat acum, la despartire, parca am sentimentul ca trebuie sa duc pe cineva la groapa. Doar moartea desparte oamenii definitiv.
        Eu nu stiu cum sa ma despart de viata mea, de tot ce-am trait, ce-am respirat.

        Si cand vin momentele acelea cand ramai singur cu tine si-ti spui ca nu esti de acord cu ce s-a petrecut in viata celui de langa tine, oricat ti-ar explica EL, iti spui iar ca trebuie sa faci planuri, ca o sa intalnesti un altul, bun, asa ca in imaginatia ta! N-am stiut niciodata cum sa trec prin problema asta…

        Abia cand am stat in fata uneia, recent, mi-am dat seama Marlene, ca nu EA conteaza. Ea, alta, alta… nici n-are importanta cum le cheama… este un fenomen. Eu nici nu le stiam la vreamea aceea, n-aveam habar de existenta lor! Si daca am vazut-o, ce? Abia acum am inteles ca nu EA conteaza, nu numarul lor conteaza…ci linistea mea…

        Respond to this comment

  5. Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>