Viata ca o stafeta

Nu știu dacă a existat vreun moment în viața mea în care să fi considerat că ceea ce au făcut alții pentru mine, chiar fără să le fi cerut, nu mă obligă pe mine la nimic, nici la mulțumiri, nici la recunoștință, nici să le întorc bunăvoința, ajutorul, încrederea în vreun fel.
Și nici nu cred că se poate trăi așa, din ofrande.
Atitudinea corectă în viață este să nu ai niciodată, în absolut nicio împrejurare, așteptări de la alții. Realiste sau nerealiste, să te dezbari de ele. Să te încrezi și să te bazezi numai și numai pe forțele proprii.
Dar acesta este cazul ideal, iar noi nu trăim niște vieți perfecte, aliniate.
Absolut tot ce întreprindem generează consecințe. Ne urmărește ideea de sacrificiu asumat, este în mitologia noastră. Mai confundăm câteodată sacrificiul cu renunțarea. Poți pune semnul egal între ele atunci când te sacrifici pe tine, atunci când renunți la nevoile și dorințele tale pentru a te devota cuiva, pentru a-l sprijini necondiționat să își împlinească un vis, să dărâme o ștachetă, să atingă o culme. Altfel, când în drumul tău spre succes, spre realizarea personală, calci peste alte ființe, te folosești de ele ca de niște trepte, niște fuscei de scară, singurătatea care te așteaptă la capătul drumului nu o poți considera un preț plătit, ci, dimpotrivă, o damnare de ispășit.
Am fost învățată să-mi cântăresc deciziile în așa fel încât, dacă nu pot face numai bine celor din jur, măcar să nu le fac rău. Și să nu mă gândesc niciodată că ceea ce-mi doresc pentru mine, planul meu de viață  mă privește numai și numai pe mine, îl pot duce la îndeplinire pe cont propriu, fără concursul nimănui și mai ales fără să-l conectez, să-l armonizez cu ceea ce-și doresc ceilalți de la mine. Să dau, dacă vreau să primesc, să dau fără să mă aștept să mi se întoarcă.
Viața mea, experiențele mele  mi-au demonstrat că nu putem funcționa, nici în familie, nici în mica noastră comunitate de oameni asemenea nouă, nici într-o societate eterogenă, dacă nu ne integrăm, dacă nu învățam regulile jocului, dacă nu acceptăm că suntem părtașii unui quid pro quo permanent.
Nu suntem importanți pentru mersul lumii înainte decât ca jucători. Viața este o nesfârșită ștafetă. Luăm și dăm, neobosiți, cu mâinile întinse a implorare. Suntem obligați să facem asta, pentru supraviețuire, dacă nu dintr-un simț moral. Altfel riscăm să ne rupem, să ne desprindem din lanțul uman fără început și fără sfârșit, să rămânem pe margine privind cum brațele celorlalți se lungesc, dezarticulate, suplinind, acoperind locul, cândva al nostru, rămas gol.
Este grozav să poți trăi cu gândul, cu convingerea, cu mantra că nimeni nu ți-e dator cu nimic pe lumea asta.
Dar este monstruos să trăiești cu tot atâta convingere că nu ești dator nimănui cu nimic.
Chiar dacă te-ai învățat să nu ceri, doar să primești.