Wishful thinking

(Lui Cornel Damian, care se întreba ce m-ar putea face, totuși, fericită. Un text publicat în noiembrie 2012, încă foarte actual. And will always be!) 

* * *

Să port o dată o rochie de seară, lungă, cu trenă. Să fiu suplă, majestuoasă, misterioasă și toate privirile să fie ațintite spre mine. Sau o pălărie cu voaletă asortată cu mănuși lungi, peste cot și țigaretă slim superlong.

Să îmi cânte mariachi zgomotoși o serenadă sub balcon, iar eu să îi ascult ascunsă pe după perdele. Să ies apoi să le mulțumesc și toată lumea să aplaude.

Bărbatul care m-a curtat rabdător, în cel mai old fashion way cu putință, să îngenuncheze la picioarele mele și să mă ceară de soție scoțând din buzunarul de la piept inelul de logodnă, într-o cutiuță roșie de catifea în formă de inimă.

Să îmi fie dedicate versuri stângace, ridicole, pe care cel care le-a scris să mi le citească emoționat de pe o foaie de hârtie mototolită plină de ștersături.

Să merg la un concert rock și solistul să nu-și mai ia ochii de la mine, ca și cum mi-ar cânta numai mie toate baladele. Să-și desprindă de la gât amuleta și să mi-o dea coborând de pe scenă, transpirat, în geacă de piele și bocanci cu ținte.

Să văd un spectacol pe Brodway. “Once” ar fi perfect.

Să mă pot întoarce în timp, să-mi văd părinții tineri și indragostiti. Pe tata citindu-i mamei înainte de culcare. Pe mama ascultând somnoroasă și mirându-se. Ridicând împreună casa în care mă voi naște.

Să rătăcesc prin landurile de la Haworth plimbându-mă împotriva vântului tăios, strângând pe lângă mine pulpanele unei haine lungi, incomode și grele, plăsmuind în minte personaje romantice cu destine teribile, atingând aproape paradisul meu, “căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de importanţă pentru mine şi nu-l râvnesc.”

Să privesc de departe, de pe malul mării, la Yarmouth, casa ciudată ca o corabie eșuată, înfiptă cu prova în nisip, a lui Mr Pegotty. Să-i văd fericiți luând masa împreună, iar Mrs Gummidge să fie veselă și ea, și – pentru seara aceea măcar – să nu mai plângă după al ei „the old ‘un”. Să ascult până se sting luminile cântecele marinărești ale bătrânului Pegotty și râsetele cristaline ale copiilor.

Să găsesc din întâmplare vizuina, bine camuflată de mușchi, prin care poți aluneca fără de veste în Țara Minunilor. Să-mi întâlnesc toate personajele favorite și ele să mă recunoască. Să dansez nebunește Cadrilul Homarilor și să ascult, fără să înțeleg nimic, sfaturile Domnului Omidă. După care să fac tot cum știu eu.

Să descopăr, într-o noapte de vară, că nu sunt încă prea anchilozată să zbor de-a binelea pe fereastră, împreună cu Peter, spre Neverland și să mă întorc dimineața devreme, la timp cât să pun pâinea la prăjit și să torn cafeaua în cești. Și să găsesc, desigur, fereastra deschisă.

Să merg în vacanță, la țară, cu Marele Singuratic, să mănânc pe prispă, fără tacâmuri, mămăligă cu branză și-apoi să pictez, la apus, pe șevalet, chipurile transfigurate ale țăranilor întorși de la câmp, în timp ce el mă privește uimit și se îndepartează de mine -aproape speriat de ușurătatea cu care mă topesc în lumea lui, temandu-se să nu mă piardă în sine.

Să nu îmbătrânesc niciodată cu adevărat.