Politica si carnea de porc cad greu la stomac

Foto: Valeriu Mladin

Atâta ură am văzut zilele astea din urmă, cât să-mi ajungă pentru zece vieți. Am văzut, n-am simțit. De simțit, n-am simțit decât dezgust, o amăreală de fiere pe cerul gurii, de parcă de o lună încoace o duc tot într-o criză biliară.
La naiba și cu rețelele astea de de-socializare, mulți și-au mai dat arama pe față. Greața nu mi-a fost provocată de candidații la prezidențiale. Sunt așa cum sunt: mai frumoși, mai urâți, ageri sau tolomaci, versatili sau cabotini. Curați ca lacrima n-au cum să fie, doar dacă nu s-o fi transformat scena politică peste noapte în amvon de biserică. Și nici așa, n-ar fi fost cazul să ne prosternăm, în numele bisericii și al credinței s-au comis multe atrocități, au fost fierți în ulei oameni nevinovinati, arși pe rug, torturați în mașinării infernale inventate, nu adaptate acestui scop. Și mai toate convertirile s-au lăsat cu vărsare de sânge. Deci, nu!
Lipsa de respect, în schimb, mi-a provocat și îmi provoacă în continuare stază duodenală.
M-am convins în ultima perioadă că mulți dintre cei care propovăduiesc toleranța o fac în deșert. Că starea de “Zen” nu-i decât o modă, ca și veganismul. Că așa cum putem ingurgita alimente necoapte și nedospite, putem înfuleca și idei nepritocite prin filtrul gândirii proprii.
Că nu avem răbdare și nici nu ne interesează să ascultăm ce au alții de spus, că nevoile lor ne lasă reci dacă nu se identifică cu ale noastre.
Că ne putem întoarce împotriva părinților noștri, sau a celor cărora le-am dat viață, fiindcă nu gândesc ca noi.
Că umblăm prin lume cu buzunarele doldora de etichete, gata să le lingem gros și să le aplicăm cu sete pe frunțile celorlalți.
Suntem superficiali și instinctuali. Ce descoperire!
Fii rezervat, bucură-te cu decență. Nimeni nu “i-a tras-o” nimănui. Știu, ne apasă grijile, ne sufocă nedreptățile, corupția își bate joc de munca noastră cinstită. Nu-i motiv să expectorezi dejecții.
O să înțelegem poate odată și-odată că suntem noi și ei, adică noi, cei care avem puterea să ne alegem conducătorii și ei, conducătorii aleși de noi. Că nimeni nu e bun, cinstit, onest, de bună-credință, decât până la proba contrarie. Că trebuie să stăm cu ochii cât cepele pe ei, să facă exact ceea ce au promis, exact acele lucruri pentru care am ieșit ieri din case să-i votăm. Să-i ovaționăm. Să-i purtăm pe brațe.
N-am de gând să-mi bat joc de cei care n-au votat ca mine. Să-i consider proști, inculți, vânduți, ori mai rău. Nu mă împiedic de ei și nu cred că ar trebui să stea acasă peste cinci ani. Dimpotrivă, sper să iasă la vot încă multe scrutine de acum înainte, indiferent că au 80, 90, 100 de ani, că au ales să rămână în țară sau să plece acolo unde au crezut ei că le-ar fi mai bine. Și să voteze cum cred ei. Apoi să fie atenți și să tragă singuri concluziile dacă au ales bine sau rău. Nu “răul cel mai mic”, să terminăm cu tâmpenia asta.
Jur că dacă peste cinci ani nu voi avea cu cine să votez, dacă nu se va naște omul ăla pentru care să-mi fie drag să pun ștampila pe buletinul de vot, fără să-mi simt inima strânsă și stomacul în gât, dacă îmi va mai fi dat vreodată în viața asta să asist la ce-am asistat în ultimele săptămâni, nu mă vor mai convinge să ies din casă nici cu arcanul.
Marele câștig de anul acesta nu-i că “ne-am luat țara înapoi”, orice-ar fi de înțeles prin asta. Marele câștig este că ne-am dat măștile jos: primul lucru bine făcut în această campanie electorală.
Amân să mă bucur, până când vor mai urma și alte exemple de treburi nemțești duse la capăt cu exactitate de ceas. Până când voi reuși să mai privesc în ochii reveniți în orbite ai celor din jur. Până când voi reuși să trec peste dezamăgirea că nici măcar cei pe care îi credeam echilibrați, imparțiali, detașați de mizeriile, pe care o luptă politică poate (și chiar o face, fără scrupule) să le răscolească, n-au reușit să se abțină.
În continuare cred că mult mai mult bine ar fi făcut dacă, în loc de exprimarea fățișă și nominală a preferinței la vot, și-ar fi expus și argumentat motivele pentru care balanța lor înclină spre stânga sau spre dreapta. Dacă nu s-ar fi implicat într-o campanie electorală, subiectivă, ci într-una de educare.
În ceea ce mă privește, n-am susținut și nici n-am de gând să susțin vreodată omul (pe care nu-l cunosc, n-am mâncat cu el un sac de sare), ci faptele lui.
Am votat. Acum aștept. Am să mă bucur (sau nu) la urmă, când se vor vedea efectele schimbării.
A fost unul, Irimia, care s-a năpustit cu oiștea-n gard. Când a luat frâiele în mână părea că știe ce face, dar când s-a văzut cu potera pe urmele lui și-a pierdut cumpătul.
Am auzit comentându-se că “monstrul adormit s-a trezit la viață”.
Și-acum, îmi vine să întreb, ce vom face cu el? Îl vom lăsa să ne înghită, să calce totul în picioare sau vom încerca să-l momim, să-l seducem, să-l îmblânzim? Poate chiar să-l civilizăm?