Meseria de parinte: se invata sau se fura?

Eu nu mai am copil mic. Am trecut de foarte tânără prin toate etapele creșterii și educării copiilor, mai întâi cu nepoții mei, apoi, când eram ceva mai coaptă, cu fiica mea. Am avut avantajul de a cerne greșelile făcute de ceilalți părinți din familie, astfel încât în ciur să rămână doar cele bune, demne de urmat și de transmis mai departe.

Evident, nu toți  au fost la fel, chiar dacă au avut niscai gene comune. Unii au învățat să vorbească mai repede, alții mai târziu. Unii au fost mai supuși, alții mai rebeli. Unii au știut exact ce vor, alții și-au găsit drumul mai greu. În mod cert, de la o generație la alta s-a înregistrat o creștere pozitivă.

Încrederea în sine a crescut proporțional cu gradul de libertate și de informare. Comunicarea a fost din ce în ce mai bună. Tot ce eu n-am discutat cu părinții mei (subiectele considerate tabu pentru vremurile acelea) le-am putut dezbate pe larg cu fiica mea și știu că ea, la rândul ei, se va apropia încă și mai mult de copiii ei, atunci când îi va avea, fiindcă relația noastră, aproape perfectă acum, cu siguranță va putea fi updatată și îmbunătățită în contextul anilor ce vor veni.

Faptul că am depășit unele etape nu înseamnă că am închis acest capitol, că nu mă mai interesează. Dar citind și mergând chiar și la conferințe, am constatat un lucru: cei care sunt interesați, cei care participă la dezbateri, nu sunt cei care ar trebui într-adevăr instruiți: părinții abuzivi, cei care rup nuielele (cu care își altoiesc plozii) direct din Rai, cei cu “Eu te-am făcut, eu te omor!” pe buze non-stop, de dimineață până seara, cei care sunt convinși că pe micuți trebuie să-i pupi când dorm și că educația unui copil seamănă halucinant de bine cu dresajul unui animăluț de companie. Ori chiar tabăra părinților corporatiști, pentru care parentingul înseamnă să muncești cu determinare douăzeci de ore din douăzeci și patru, ca să-ți permiți o săptămână-două pe an de vacanță exotică, haine de firmă, finețuri culinare servite la restaurante de lux, școli private și bone thailandeze.

Cei care merg la întâlniri cu pedo-psihologi, la lansări de cărți, la workshop-uri de pedagogie,  preocupați să-și îmbunătățească skill-urile de părinți, sunt cei care deja au o bază bună, una pe care poți construi. Într-un fel, și pentru cei care susțin această abordare (nu ne naștem părinți, părinți devenim) e mai ușor să convingă, dacă auditoriul vine cu ABC-ul însușit de acasă.

Evident, susțin mișcarea celor care își doresc să schimbe toate cutumele nocive care au otrăvit copilăria celor din generația mea, începând cu bătaia și sfârșind cu presiunea de a nu-ți dezamăgi părinții, o presiune care a dus într-o proporție covârșitoare la eșec pe toate planurile: personal, profesional, emoțional.

Un reziduu al tendinței de a controla viața copilului meu a mai rămas și la mine, ca o tristă moștenire, de care mă lupt să scap, fără să reușesc întotdeauna.

E mai simplu să previi, decât să corectezi. E mult mai simplu să îți asumi vina, fiindcă astfel ai senzația că, schimbând abordarea, lucrurile se vor schimba și ele, de la sine, în mod firesc. Cu siguranță îți este foarte greu, aproape imposibil să-l lași pe copil să greșească și apoi să suporte consecințele, decât să-i impui o conduită despre care tu, cu experiența ta, știi sigur că n-o să dea greș.

Cred în regulile de conviețuire care ne fac tuturor viața mai ușoară, reguli care se aplică tuturor, adulți sau copii. Cel puțin setul acela minimal, care face deosebirea dintre un pui de animal și un pui de om.

Sunt convinsă că și copiii crescuți fără reguli le vor afla la un moment dat și vor ajunge să le aplice. Eu am preferat ca al meu să plece de-acasă cu lecția învățată.

M-am ferit instinctual, fără să fi auzit de Alfie Kohn, să o compar cu alți copii, dar am fost atentă permanent să văd în ce zonă se situează și dacă zona aceea corespunde, obiectiv, potențialului ei.

Se știe că un copil (ca și un adult) are un cu totul alt fel de relaționare cu cei din familie, față de cei din colectivitate. Diferențele ar trebui reduse la minim, asta înseamnă încredere și stimă de sine. Din punctul acesta de vedere, nu înțeleg eliminarea completă a “competiției”, dacă prin asta nu se înțelege concursul de orgolii între părinți. În rest, competitivitatea eu zic că-i bine să fie cultivată și încurajată. Nu trebuie să te împaci niciodată cu gândul că “atât poate el”, cum nu-i benefic nici pentru tine să gândești așa, în ceea ce te privește. Normal că n-o să-i repeți ceea ce te enerva și pe tine să auzi la vârsta lui: “De ce x poate și tu nu?” Dar și dacă observi că, de putut, pot și x, și y, și z înseamnă că puiul tău trebuie un pic ajutat, stimulat. Nu-l pregătești să trăiască într-o lume virtuală, în care poți relua nivelul jocului până-ți iese. În viața reală șansele sunt numărate și trebuiesc valorificate. Pe loc. Trebuie să te antrenezi, să te mobilizezi, să fii pe fază.

(De pildă, eu consider practicarea unui sport de echipă ca parte esențială a educației copilului. Nu doar că îi stimulează competitivitatea, dar o face în spiritul fair-play-ului.)

Evident, sunt parte a generației “Trebuie”. Recunosc asta și îmi asum că funcționez și acum la îndemnul acesta, uneori singurul care mă pune în mișcare. Și totuși mi-am găsit mereu timp, entuziasm și determinare să fac și ceea ce-mi place cu adevărat (și care nu-mi aduce neapărat satisfacții materiale). Un echilibru care, de cele mai multe ori, seamănă cu al unui jongler pe sârmă.

Încerc să evit, cât se poate, să alunec în prăpastia dintre generații. Totuși, o punte are două capete: trebuie să admitem schimbarea, ca pe un proces firesc care ne include. Nu tot ce vine dinspre părinții noștri este depășit și anacronic. Nu tot ce este modern este aprioric bun.

Ca și în moda vestimentară: nu tot ce se poartă ți se potrivește, te avantajează.

Eu zic să ne gândim așa: lumea e într-o continuă prefacere. O prefacere “prin alunecare”, treptată. E bine ca și noi să încercam să ne schimbăm la fel, odată cu ea. Nu brusc și nu dintr-o dată.

Generațiile despre care se vorbește acum, x, y, z, nu-s tocmai clar delimitate nici în teorie, nici în practică. Trecerea s-a făcut treptat și așa cum noi am învățat să ne înțelegem și să ne acceptăm părinții, să colaborăm cu colegii mai în vârstă, să fim cooperanți și politicoși, chiar dacă n-am fost întotdeauna de acord cu ei, la fel și copiii noștri, și copiii copiilor noștri vor trăi într-o lume combinată, o lume în care conformismul și tradiția vor trebui să-și găsească o cale de conviețuire cu modernismul și anticipația unui viitor, altfel decât și l-au imaginat.

Când spui “fără reguli”, ai stabilit deja o regulă.

Susțin parentingul necondiționat, dar asta nu înseamnă să dăm drumul într-o lume, așa cum este ea acum, unor copii crescuți experimental, după niște norme încă ne-unanim acceptate. Nu mai avem nevoie de încă o generație sacrificată.

Fiindcă mie mi se pare că principiile lui Kohn (“acel stil de educație în care părinții nu se limitează la a pedepsi greșelile copilului și la a recompensa buna purtare, ci se străduiesc să identifice nevoile și mesajele ce se ascund în spatele comportamentelor nedorite, să rezolve problemele prin cooperare, să ofere iubire necondiționată și să le permită copiilor să facă propriile alegeri”) sunt foarte corecte. Le-am aplicat și eu, iar unele dintre ele (nu toate) și părinții mei, din instinct.

Dar am întâlnit și exagerări, chiar din partea unor părinți extrem de bine intenționați, care consideră că “liber” și “fără reguli” înseamnă să stea efectiv neputincioși în fața spectacolului degringoladei așa zisei educații a copilului lor.

E foarte bine că urlă, că se tăvălește pe jos, că își defulează sentimentele negative, dar când acest comportament este unul constant, când negativismul este practic inepuizabil, poate că un dram de consecvență și de autoritate (blândă) n-ar strica. Dintr-o criză de nervi nu-ți revii neapărat mai fericit, dar cu siguranță epuizat.

Cărțile despre creșterea copiilor trebuiesc citite în contextul vieții noastre de zi cu zi și nu în cel al unei lumi ideale, în care toată lumea iubește și acceptă necondiționat pe toată lumea.

Nu vreau să fiu ipocrită și să spun că mă străduiesc în sensul ăsta, fac tot ce pot și cât mai bine, fără să mă gândesc la nicio recompensă. În cazul acesta, recompensa la care sper este un om echilibrat, încrezător și pe a cărui dragoste (cum altfel, decât necondiționată) să mă pot bizui!

Reversul (pedeapsa) ar fi să ajung la concluzia că am crescut o persoană neadaptată, pentru care politețea (cu toate regulile ei), respectul (de asemenea), diplomația, autocontrolul chiar, nu sunt decât niște forme aberante de compromis social.

Dar ce sunt ele de fapt?