Remain in silence

“Aș vrea să spun și nu pot.”
Avea douăzeci de ani și era pe moarte. Lumea spunea că ar fi fost o epidemie de sinucideri printre tineri, un fel de efect de domino. Morți în serie, fără justificări aparente. Inutil să-i blamezi, că s-au lăsat striviți atât de curând de mizeria unei lumi în derivă, înainte de a-și epuiza toate resursele de autoapărare, de supraviețuire.
Sinuciderea nu e un act de curaj, pentru cei care încă mai speră. Doar pentru ei poate fi considerată o abdicare. Ceilalti știu că nu pot schimba lucrurile, nu le pot schimba decât, cel mult, pentru ei, și-atunci ce rost ar mai avea? Ce rost și-ar putea găsi într-o lume în care nu se pot fixa, o lume în care singura lor șansă ar fi izolarea, ziduri înalte și opace, dincolo de care să poată fi ei înșiși, fără ca schimbările exterioare (pe care nu le doresc și nici nu le înțeleg), să îi ajungă?
Cu gura încleștată și cu privirea fixă, paralizată de otrava înghițită voluntar, tânăra era somată să spună “de ce”. I-ar fi ajutat pe cei rămăși să înțeleagă, poate să și accepte, să se consoleze. Ultimele ei cuvinte, însă, le-au bătut în cuie neputința, impacabil, așa cum fixează cuiele capacul unui sicriu, peste cadavrul celui care cândva ți-a fost părinte, soț, prieten, copil.
“Aș vrea să spun și nu pot” ar fi putut însemna că nu mai poate articula, cu mușchii feței înțepeniți deja în rigorul morții instalate perfid, încă înaintea pierderii totale a cunoștinței. Sau că, pur și simplu, ceea ce n-a putut fi comunicat, înainte ca resorturile vitale să se rupă iremediabil și să o împingă la gestul acela absurd, cu atât mai mult n-ar mai fi putut fi exprimat în clipele acelea din urmă.
Scena aceasta am citit-o, cândva. Așa cum se întâmplă de obicei, am trecut repede peste ea, personajul principal doar asistă, înregistrează și continuă să participe la construirea intrigii, împreună cu toate celelalte, scăpate de efectul devastator al prăbușirii în disperare, depresie și renunțare.
Și tot cum se întâmplă de obicei, replica aceasta secundară, “aș vrea să spun și nu pot”, m-a urmărit de multe ori, ori de câte ori am traversat un moment de criză.
Cu timpul s-au adunat multe asemenea lucruri, întâmplări, experiențe despre care n-am putut și nici nu-mi imaginez cum aș putea vreodată să vorbesc. La fel, decizii pe care nu știu dacă și cum le-aș putea explica, justifica unei alte persoane, oricât de empatică și oricât de apropiată mi-ar fi ea.
Uneori, când mă apasă foarte tare și simt nevoia unui catharsis, le scriu. Dar nici atunci la persoana I, ci bine disimulate în personaje și întâmplări inventate.
E absolut normal să păstrezi în tainița sufletului secrete (importante, banale, naive, nu contează) despre care să nu poți vorbi cu nimeni. Când ele se adună, însă, se înmulțesc, s-ar putea ca eforturile de a le ține ferite să te acapareze într-o asemenea mare măsură, încât toată energia ta să se canalizeze în acea direcție și să percepi lumea exterioară ca fiind mult mai ostilă, mai amenințătoare decât este ea în realitate.
Și mai sunt tainițele comune, cele pe care acceptăm la un moment dat să le împărțim cu o altă persoană. Cu cât știm că celălalt are acces la cele mai intime secrete ale noastre, mai mult chiar, e și co-păstrătorul lor, cu atât mai departe de el am vrea să fugim, să ne ascundem, să ne găsim propria ascunzătoare.
Frânturi, atât putem împărtăși. Ne dezgolim doar petece de suflet și chiar și așa înghețăm de spaimă că e prea mult.
Aș vrea să spun, dar nu pot. Încă nu. Foarte posibil să nici nu reușesc vreodată. Foarte posibil ca tot ce încerc eu să țin ascuns să fie deja cunoscut. Pentru ce mă culpabilizez, să fi fost de mult absolvită. Foarte posibil să păzesc cu cerbicie o tainiță goală.
În străfundul conștiintei rezidă speranța nebunească, ilogica, absurdă că undeva, nu contează unde, în cer sau pe pământ, există cineva care poate pricepe și fără cuvinte. În care mă pot încrede și căruia mă pot încredința smerit si mut.
Poate fi Marele Prieten. Marea Dragoste. Sufletul Pereche. Eu însămi, în sfârșit în stare să mă accept cu toate ale mele.
Îmi spun mereu că mai am timp, că pot să mai aștept. Că mi-ar fi imposibil să nu-l recunosc.
În așteptarea lui pot să tac. În voie. Să tac tot ce nu pot să spun. Să-mi astup urechile și să-i țin departe pe toți cei care mă agasează întrebându-mă exasperant, enervant, obsedant: De ce?