Zgomotul și furia

Mă enervez ușor. Nu mi-ar plăcea să știu că-s considerată vreo certăreață, dar de obicei, când îmi vine să spun ceva, spun. Scurt și la obiect. Pe mine mă descarcă, pe ceilalți în schimb…

Spun ce gândesc în momentul acela de furie, de neputință, de exasperare. Mai târziu, când mă calmez și reevaluez situația, s-ar putea să-mi pară rău și să vreau să retractez. Scuzele și justificările îmi pot fi acceptate, ieșirile nervoase tolerate, dar vorbele… Vorbele rămân înșurubate, după caz, în inima, în sufletul sau în mintea celui căruia i le-am adresat. Și în privința asta rareori mai pot face ceva ca să îndrept lucrurile.

M-am învățat ca, atunci când simt că o iau razna, să mă retrag. Mă izolez undeva unde pot aștepta în liniște să mi se întoarcă mintea la cap și unde să nu am asupra cui să-mi revărs sentimentele negative. Și funcționează de minune. După un timp, dacă simt că e cazul și dacă lucrurile nu se rezolvă de la sine, reiau discuția, pregătită să-i fac față. Îmi construiesc, eventual, și-un speech. Îl repet în oglindă. Orice, numai ca să evit o criză.

Crizele sunt bune, teoretic. Aflăm multe, unii despre ceilalți, când ne descătușăm de frustrări acumulate îndelung. Practic, însă, dintr-una într-alta, ajungi, vorba aia, până la “plebicist”. Dezgropi morții și-ți golești toate dependințele de schelete. Pierzi esențialul și o ceartă banală se transformă într-o calamitate naturală cu efecte devastatoare.

Unii psihologi spun că cea mai proastă variantă (mă rog, una dintre ele) atunci când copilul tău are o criză de furie, dintr-aia cu trântit pe jos și zvârlit din piciorușe, este să-l iei de-o aripă și să-l transporți de urgență într-un loc ferit, unde nu-și poate face rău, dar unde să-i dai posibilitatea să se zvârcolească în voie, până-și vine în fire (sau obosește). Că ar trebui să rămâi lângă el, altfel se va simți părăsit, abandonat, pedepsit, rejectat.

Rămasul lângă el, însă, nu văd de ce ar presupune neapărat să fim și în aceeași cameră. Că doar nu-l închizi în beci, în debara sau în podul casei. Nu-i trântești ușa în nas. Doar îi spui, îi explici că-i dai un timp numai pentru el, un răgaz să se calmeze, ca să puteți vorbi apoi articulat despre ce îl deranjează (sau l-a deranjat).

La copiii mici, mai mici de patru-cinci anișori, time out-ul evident nu se poate aplica. Acustica nu-ți va permite să te faci auzit, dar inteles…

Pentru cei mai mărișori, în schimb, poate fi un bun exercițiu și pentru mai târziu. Când vor crește și se vor confrunta cu situații conflictuale, fie între ei, copiii, fie cu un adult, vor ști să se retragă singuri și să își rețină impulsul de a-i jigni, de a fi obraznici sau, mai rău, de a le sări la propriu la gât, până când se vor simți în stare să poarte un dialog civilizat.

Pentru mine, ca om mare, să mă asiste cineva impasibil în timp ce fierb în suc propriu, n-ar fi deloc o variantă confortabilă. Dimpotrivă, cred că mi-ar ațâța furia. De atingeri drăgăstoase, îmbrățișări sau alte manifestări de afecțiune nici nu poate fi vorba. La fel de vreo atitudine gen: “N-am de gând să-ți răspund la provocări. În fapt, n-am de gând să-ți răspund, punct.” Când drăcușorul de pe umărul stâng câștigă concursul de elocință cu îngerașul de pe umărul drept, ori mă înfrunți, ori speli putina. Ai de ales doar între aceste două variante.

Nu știu de ce ar fi altfel în cazul unui copil (repet, destul de măricel cât să judece cu căpșorul lui din dotare). Un copil furios că îi refuzi sau îi interzici un lucru, va deveni și mai furios văzând că-l asiști neutru, “îi ești alături”, dar nu iei măsurile reclamate de el. La rândul tău, adult, ai două variante: să te conformezi sau să te retragi până când poți comunica articulat și coerent cu el.

Ce mi se pare cu adevărat important, este să nu lași să treacă un episod de genul acesta fără lămuriri. Fără să reiei discuția, la modul pașnic, cu cărțile (și cu coatele) pe masă.

Respectarea spațiului public face parte din educație, iar asta nu înseamnă doar să nu aruncăm hârtii pe jos. Înseamnă și un comportament decent.

Rufele s-or spăla ele în familie, dar nu chiar toate piesele la comun. Nici chiar atunci când stai sub același acoperiș cu cineva, când mănânci la aceeași masă cu el, când dormi în același pat, nu-l poți folosi drept paratrăsnet, fără voia lui, pentru toate descărcările tale “electrice”. Una-i să comunici, să împărtășești și alta să abuzezi de faptul că-i acolo, la îndemână și să-ți asmuți demonii asupra lui.

Problemele celor mici sunt întotdeauna mai mari decât ale adulților, fiindcă soluțiile nu sunt la ei. Când depinzi de cineva, evident că disperi și dramatizezi.

Din experiență pot să spun că scenele de tăvăleală nu sunt declanșate de situații extreme, de viață și de moarte, ci tocmai de ceea ce unii numesc (și sunt huliți pentru asta) “răsfăț”. Părinții sunt percepuți ca niște roboței programați să le îndeplinească prompt toate nevoile și dorințele. Orice eroare de sistem se soldează cu proteste violente.

Într-adevăr, nu copilul ar trebui pedepsit, ci părintele ar trebui să-și ia seama, unde a exagerat cu solicitudinea, unde a greșit cu excesul de zel.

Respectul nu se impune, se câștigă. Și de la copil la adult, și de la adult la adult, aceeași poveste.

Răbdarea se antrenează și ea, și de-o parte și de alta a baricadei.

Cunosc, din auzite (citite) multe variante de a-ți educa copilul. În practică nu le poți pune pe toate. Musai să faci o selecție și să te oprești la una. Sau și mai bine: să iei din fiecare (sau de la fiecare) ce-i mai bun și ce consideri că ți (vi) se potrivește.

În rest, un moment de reflecție nimănui nu cred că-i strică, indiferent că-i copil, adult sau vârstnic. Știm cu toții cât rău ne fac istericalele, fie că suntem protagoniști sau spectatori.