Azi, acum

Niculina a fost diagnosticată la șapte ani cu leucemie. Se născuse hipoacuzică și medicul îi sfătuise pe părinți să o dea “la vioară”, ca să îi ascută auzul. Tratamentul neconvențional îi vădise talentul la muzică. Era o fetiță cuminte, slăbuță, palidă, dar cu o imensă forță vitală. Între două cure de citostatice mergea la concursuri și era privită ca un copil minune.

Puțină lume știa de boala ei și îi prevesteau o carieră și o viață de vis. Părinții, oameni simpli, de la țară, și-ar fi dorit să se joace mai mult, să mănânce mai bine, să se îngrașe și să nu se mai ostenească atât.

Prinsă cu școala, cu vioara și cu perfuziile, Niculina a ajuns la majorat. A vrut să dea la facultate, dar ai ei i-au zis că ajunge cu învățatul. Ce rost ar mai fi avut?

Atunci s-a produs declicul. Niculina a-nțeles că viața e scurtă, așa, în general, iar a ei și mai și. Îi plăcea un băiat, de-acolo, de la ei din sat, tehnician veterinar. Singur la părinți, îi făcuseră o nuntă care ținuse ca-n povești, trei zile și trei nopți. De la nași primiseră un carnet CEC, care la prima extragere se dovedise norocos: câștigaseră o Dacia 1310.

Imediat după căsătorie, Niculina a hotărât să nu-și mai continue tratamentele, care îi prelungiseră viața dar îi rapiseră copilăria.

Degeaba au rugat-o, au implorat-o părinții, fata a rămas neînduplecată. Cât mai avea de trăit, voia să trăiască tot. Fără restricții, fără limite, fără opreliști. Voia să se plimbe cu mașina cea nouă, să meargă la petreceri, să danseze, să se iubească cu soțul ei, să-i nască un copil, să-i crească părul lung, lung, cum nu-l avusese niciodată.

Cum era și de așteptat, firescul pentru Niculina a însemnat un exces plătit scump. Sarcina în special a decompensat-o și la nici un an de la nașterea fiicei ei s-a stins pe un pat de spital, cu ochii aprinși de febră, într-o agonie și-un delir înnebunitoare pentru cei ce-o iubiseră și-i fuseseră alături timp de douăzeci de ani.

Ce-nseamna douăzeci de ani? Eu, dacă stau bine și mă gândesc, parcă au fost ieri. Timpul trece îngrozitor de repede și dacă privești în urmă nu poți să nu te întrebi: oare n-aș fi putut face mai mult, mai bine, oare n-am lăsat să treacă pe lângă mine anii, așa cum trec călușeii la iarmaroc, într-un vârtej amețitor colorat, fără să-mi fi făcut curaj să urc, să încalec, să mă prind în joc?

Sigur, nimeni nu știe cât mai are de trăit. Și nimeni nu se gândește dimineața, când coboară din pat, că aceea ar putea fi ultima zi din viața lui. Mai degrabă ar bate în lemn.

Refuzăm, din superstiție, să vorbim despre asta, să ne imaginăm ce-am face dacă am ști. Deși știm. Și toate dorințele acelea refuzate, refulate, perfect realizabile dealtfel, unele chiar ridicol de simple, de naive, le amânăm permanent, până în ultimul moment, până e prea târziu. Fiindcă nu toți avem, hai să-i zicem norocul, deși să ne păzească cel de sus de așa noroc, să fim avertizați din vreme.

Și-atunci, de ce nu azi, de ce nu acum?

Dacă tot știi că se va întâmpla, doar că nu știi când, atunci de ce să nu faci azi, ce poate mâine n-ai să mai poți, n-ai să mai ai ocazia? N-ai să mai fii?

Fiica Niculinei are azi exact vârsta la care mama ei a plecat dintre noi. O cunoaște din pozele vechi de familie și din poveștile bunicilor. Când era micuță se temea de cutia neagră a viorii, pe care o asemăna cu un mic sicriu. Avea impresia că înăuntru e mama și nu îndrăznea să o atingă. Acum nu se mai teme, chiar dacă mama chiar e acolo, cuibărită în căptușeala de catifea vișinie care, printr-un miracol de neînțeles, încă îi mai păstrează parfumul. Câteodată se-ntâmplă  să o viseze, dansând și râzând, răsucindu-și pe degete o șuvița lungă, mătăsoasă și petrecându-și-o pe subt nas, ca o mustață.

Știe că mama ei a plecat fericită, fiindcă a făcut tot ce și-a dorit. Și mai știe că s-a dus fără teamă, fiindcă era o femeie curajoasă. Și și-ar dori să-i semene.

Să trăiască, adică, și ea, tot.