Cum sa te îndragostesti doar din mesaje, femeie?!

Se spune că internetul ne-a apropiat la un click. Relațiile la distanță au devenit mult mai suportabile, aș putea supralicita și spune că au devenit posibile. Ca să nu mai pomenesc de lărgirea ariei de căutare a sufletului care să ne oblojească neîmplinirile și frustrările (nu agreez prea tare termenul de “suflet pereche”). Am constatat, din discuțiile pe care le port cu adolescenții născuți în era celei de-a opta minuni a lumii, că decepțiile lor sunt mult mai mici, spre inexistente, în ceea ce privește persoana de la celălalt capăt, al nevăzutului fir care îi leagă în cadrul rețelelor de socializare. Poate că sunt mai superficiali, poate că sunt mai puțin disperați decât noi, adulții, în căutările lor. Poate că sunt mult mai conștienți de efemeritatea relațiilor lumii moderne și poate că sunt mult mai pregătiți să trăiască clipa. Poate că, în ciuda faptului că au un viitor mai mult ca perfect înainte, sunt mai ancorați și mai focusați pe timpul prezent. Cu siguranță (aici nu mai încape îndoială nici măcar în mintea mea) sunt mai deștepți.

Îmi petrec câte o jumătate de oră, aproape în fiecare seară, în mașina parcată în fața școlii. Îi văd pe fereastră în bănci, îi văd ridicându-se la sfârșitul orei, strângându-și cărțile și caietele, după o zi (lungă cât o zi de muncă de-a mea) și mă impresionează atmosfera în care oficiază acest ritual. Vorbesc între ei, râd, își mai trag câte un ghiont, mai întârzie cu îmbrăcatul ca să își mai povestească ceva, să mai schimbe o impresie. Ies în grupuri, rareori vezi câte unul mai solitar, grăbindu-se spre nu știu unde, cel mai probabil să prindă un autobuz care circulă după un anumit orar. Evident, acasă îi așteaptă laptopul, ne dau în cel mai bun caz un raport succint despre cum le-a mers și se afundă în lumea lor virtuală. Virtuală pentru noi, pentru ei parte semnificativă și importantă a lumii reale.

Noi nu ne petrecem atât de mult timp pe net, dar nici nu funcționăm în colectivele noastre de profesioniști ca niște persoane, ci mai degrabă ca niște roboți. Nu ne facem timp și nici disponibilitate nu avem să ne considerăm colegii de muncă prieteni. Nu simțim nevoia să le împărtășim mai mult decât problemele legate de serviciu. Uneori se întâmplă drame, pe care suntem mult prea preocupați sau indiferenți să le observăm. Ne spunem și noi păsul, dar mult mai expeditiv și în orice caz n-am întârzia la plecare doar ca să mai petrecem câteva minute în plus cu cei cu care împărțim statul de plată.
Îmi veți spune că sunt companii a căror cultură organizațională se bazează pe încurajarea membrilor ei să socializeze și în afara celor minim 40 de ore/săptămânal prevăzute în Codul Muncii. Din păcate, scopul nedeclarat și obiectivul acestor companii este de a-și controla angajații. Nu mă refer la facilitățile oferite de angajator, de care pot beneficia angajații și familiile lor și unde socializarea este condiționată de un discount sau de o primă. Mă refer la prieteniile spontane care s-ar putea lega între colegii de serviciu, la disponibilitatea noastră de a empatiza cu ei nu doar opt ore pe zi.

Disponibilitate pe care o redirecționăm către profiluri ale unor (absolut) necunoscuți, cu care ne împrietenim și discutăm și noi pe rețelele de socializare, exact ca și copiii noștri. Doar că mult mai nepregătiți.

Cunosc foarte multe persoane care și-au luat țeapă, care s-au îndrăgostit, uneori chiar s-au și căsătorit cu oameni întâlniți virtual. Care și-au înșelat partenerii de viață, care și-au lăsat imaginația să o ia razna, cărora pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp li s-a părut că dincolo de ecranul monitorului nu-i așteaptă promisiuni, ci certitudini. Știu că mulți s-ar putea înscrie chiar acum să depună mărturie că li s-a întâmplat chiar lor sau unor cunoscuți din imediata vecinătate, iar finalurile au fost fericite. Dar ce înțelegem prin “final”? Cumva, că “s-au întâlnit și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”?…

Citește mai departe pe Catchy.ro