Intelesuri
Încă nu pot vorbi despre ei doi. Fiindcă nu și-au înțeles rostul, de ce li s-au intersectat viețile, ce-ar fi trebuit să priceapă din încrucișarea de pași care aproape le-a frânt suișul?
Îi revin obsedant în minte tânguirile, cum că ea n-o să uite și n-o să ierte niciodată. N-a uitat și n-a iertat, deși a protestat și și-a lovit sternul cu pumnii. Iar dacă ar fi putut, și-ar fi scos și inima din piept și-ar fi albit-o în deznădejde.
Neînțelesul îi chinuie încă. Nu totul poate fi explicat, asta știu. Dar nu îi ajută.
Așa cum știu și că nu le-ar fi de folos
Ce se intampla cu barbatii de-au inceput sa involueze?
Nu mai ştiu când am avut revelaţia faptului că nu se întâmplă bătute cu strigături doar în ogrăzile celor sărmani la minte şi la pungă. Că şi divele o mai iau peste botox. Dar o fi mai lesne să-ţi recapeţi stima de sine şi tenul fără pete vineţii – care nu, nu sunt nici de la ficat, nici de la stomac – când capeţi la divorţ, drept recompensă a răbdării şi suferinţelor îndurate, un card deloc simbolic şi o reşedinţă pe un ţărm de mare albastră.
(Citiți tot aici: Ce se-ntâmplă cu bărbații)
Umbre
Povestim și ne smulgem una alteia de pe buze cuvintele, aceleași cuvinte pe care eu le gândesc în timp ce ea le rostește, sau invers, nu mai știu decât că vocile ni se amestecă și am strania impresie că mă privesc într-o oglindă.
Habar nu am de unde vine, prea puține lucruri știu despre ea și fără importanță, pentru ca fenomenul să capete o explicație logică. Tot ce ne-a despărțit cândva a dispărut, drumurile noastre începute de la capete diferite, și până la un punct paralele, s-au împletit brusc, s-au suprapus și par acum să curgă fără cusur în aceeași direcție.
Mă mai opresc câteodată să ascult, tac o
Sfintii nu pot pactiza cu diavolii
Primim ce merităm, chiar dacă plata pentru faptele noastre, bune sau rele, se lasă uneori atât de mult așteptată, până când practic nici nu mai contează, ori cu greu mai putem pune lucrurile laolaltă, încât fapta să se potrivească cu răsplata.
Dar polițele trebuiesc semnate, mai devreme sau mai târziu, în original. Lecțiile trebuiesc învățate, faptele asumate.
Posibil ca replica să nu ne fie dată direct și personal, uneori se poate întâmpla să deducem, din ce se întâmplă în jurul nostru, că ne este servita prin învăluire, ca avertisment.
Suntem legați unii de ceilalți, prin nevăzute și nebănuite fire și tot așa cum ar fi o nesăbuință să ne
Demisia!
Eu zic că am simțul umorului, dar la fel de bine îl am și pe cel al omorului și tare mi l-aș mai exersa pe ăia care inventează bancuri tâmpite pe seama nevestelor. A nevestelor cicălitatoare, asexuate, castratoare, neveste care fug cu cardul ca leopardul, care toacă banii și nervii soților lor, care sunt obsedate de firimituri și își pot da doctoratul în pete, tartru și falsa diaree a sugarului.
Nu deschid o dată televizorul, să nu văd o soție și o mamă responsabilă zâmbind cu indulgența casnicei care își împarte ziua în deșaptezecideoricâteșapte ispășiri pentru tot atâtea păcate de a fi încălcat preceptele din sfintele reviste glossy, Ca
Metamorfoza
Momentul acela, când îți dai seama că toată sinceritatea, expunerea și goliciunile tale n-au însemnat nimic. Te place și poate chiar te iubește așa cum ești, datorită (mai ales) și nu în ciuda tuturor defectelor tale. Ar trebui să fii în al nouălea cer, doar că tu nu ești deloc așa cum crede el. Cum te vede el. Cum își închipuie că te cunoaște.
N-a folosit la nimic să te dezbraci de toate visele și să-l lași să ți le pipăie, să-și aleagă ca un precupeț, dintre ele, pe acelea care le-ați fi putut visa împreună. N-a înțeles nimic.
Degeaba toate cuvintele, toată “comunicarea” deschisă. Sufletul
Work in progress
Ce s-a schimbat…
Acum îmi rezolv problemele singură. Ba chiar și pe ale altora.
Nu mai planific nimic. Dar nici nu mă mai hazardez să iau decizii de moment, închipuindu-mi că pot repara consecințele din mers sau că pot schimba, tot din mers, direcția.
Visele premonitorii nu se mai îndeplinesc exact așa cum au fost visate.
Nu mai cer voie și nu-mi mai mărturisesc greșelile și păcatele înainte de a le fi comis. Nu mai cred că o dezgolire completă a sufletului îți poate reduce sentința, de la condamnare pe viață, la pedeapsă cu suspendare.
Am început să fac lucrurile în felul și în ritmul meu, fără presiunea
Fericire fara substrat
Motto: “Gândul renunţării este atât de amar, încât este de mirare cum omul a ajuns să-l conceapă” – Emil Cioran
Nu cunosc oameni pe deplin fericiți. Fericirea se confundă cu împlinirea tuturor dorințelor (nu asta e urarea cea mai des întâlnită la aniversări?), lucru imposibil de realizat. Dorințele se nasc una din cealaltă, a-ți dori este un sentiment incontrolabil și nu mă refer aici la bunurile materiale, deși e greu imaginabil că te poți simți fericit sărac fiind (și nu doar cu duhul).
Vreau să trăiesc și vreau să fiu fericit sunt năzuințe opuse. A trăi înseamnă a suferi spune un principiu budhist. Iar de suferit, suferi fiindcă nu poți dobândi ceea ce crezi că-ți trebuie.
Recent Comments