Uneori, inainte de micul dejun, incerc sa cred sase lucruri imposibile

“Eu joc conțina oarbă cu fantele, și am eu merchezul meu. Bunioară, cărțile le țiu în stânga și joc cu dreapta; am bătut cu fantele, pui cărțile bătute jos, și fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie…”

Nu sunt o credincioasă. Spun drept că nu cred în foarte multe lucruri, iar în cele în care (încă) mai afirm că aș crede, mai degrabă mi-e teamă, mi-e jenă, mi-e nu știu cum să spun că nu.
Nu știu dacă m-am născut sceptică, prevăzătoare, dacă bănuiala că nimic nu-i așa cum pare a fi o am în sânge, moștenită transgenerațional, sau dacă m-am transformat pe parcurs lovindu-mă de evidențe care aproape m-au lăsat oarbă la frumusețea lumii și noblețea semenilor mei.
Când am descoperit prima oară că am început să mă oțetesc precum mustul uitat în soare, m-am speriat. Mi-am zis că n-o să pot trăi așa, că musai trebuie să-mi găsesc sau să-mi regăsesc credința în ceva. Ori în cineva. În oameni, bunăoară, că doar om sunt și printre oameni trăiesc. Imposibil să nu găsesc pe cineva demn de toată încrederea.
N-o mai lungesc: n-am găsit. M-am întors spăsită la convingerea bătută în cuie din ce în ce mai groase că dincolo de gardul vopsit stă la pândă ditamai leopardul. Și, nu, nu-i deloc cazul să te apropii prea tare, dacă îți pulsează în vene cca 4-5 l de sânge cald, îmbietor.
M-am consolat oarecum cu gândul că nici eu n-oi inspira mare încredere altora. „Nu ești așa, nici altminteri, în orice caz, nu cum te-am crezut”. Ce-aș putea răspunde? Ce măsuri disciplinare aș putea lua întru reeducarea eului meu multifațetat? A personalității mele cameleonice?
Nu cred, asta-s eu. Cel puțin, până ce nu cercetez. Și nu cred că ar fi ceva rău în asta. Sigur, dacă ești genul cârcotaș, care caută cu tot dinadinsul nodul din papură, evident nu-ți face cinste deloc. Dar nici naivitatea nu o văd ca pe o calitate. Mai degrabă ca pe un handicap care, cu multă determinare și dorință de a cunoaște lucrurile în profunzime, nu doar la suprafață, poate fi depășit. Te poate transforma într-o ființă lucidă, cu picioarele pe pământ.
N-am văzut niciodată un spectacol de măști, chinezesc, dar mi-l pot închipui. Actorii nu-și arată fețele ascunse, trupurile înoată în costume greoaie încărcate de simboluri. Probabil că fiecare gest, fiecare ipostază ar putea fi decodificată, spune o poveste. Pentru cei inițiați acele ritualuri descriu o intrigă. Pentru privitorul naiv e doar un spectacol de culoare, ceva inedit și fascinant.
Multă vreme am fost un asemenea spectator naiv în fața spectacolului vieții. Chiar dacă n-am reușit să înțeleg, am rămas un privitor fidel, uitând uneori să aplaud, să râd sau să plâng, încremenită pe locul meu și adoptând inconștient una dintre ipostazele incomode ale celor care, în lumina reflectoarelor fiind, sunt obligați să păstreze o anume aparență.
Se spune că frumusețea stă în ochii privitorului, dar nu-i decât un clișeu. Frumusețea e în sufletul celui care trăiește, care simte, care crede, care speră. Fiindca ochii sunt oglinda sufletului, emoția nu se iscă la simpla vedere a unui lucru, ci se naște din înzestrarea acelui lucru cu o poveste a lui și numai a lui.
Perspectiva bănuitoare, pesimistă, îmi este cu mult mai la îndemână decât reversul ei.
Optimiștii cred cu adevărat că în tot răul e și-un bine, că tot răul e spre bine, că există o ciclicitate bine-rău, o ritmicitate, nu trebuie să ne pierdem încrederea, nici speranța.
Pesimiștii doar se prefac, fac presiuni asupra lor înșile, se străduiesc să se schimbe, își pun ochelari de cal pentru ca vederea lor periferică să nu înregistreze acele detalii descurajante ale parcursului. Și, pe când au impresia că au reușit, dau în groapa cu lei a depresiei, a melancoliei și a lucidității.
Pentru pesimiști, optimiștii sunt un pic cam tra-la-la. Pentru optimiști, pesimiștii sunt cei condamnați să nu se bucure de viață, incapabili adica sa ignore acele parți cenușii ale existenței și să se concentreze pe cele trandafirii.
În majoritatea timpului nu cred că “totul va fi bine” ar ascunde și altceva decât o imensă platitudine, ar fi și altceva decât un clișeu enervant (mai ales dacă îl auzi în momente de criză). Ca să cred în asta, ca să cred în orice, îmi trebuiesc dovezi concrete, pe care simpla enunțare a unui postulat nu mi le poate furniza.
Pe cei care se târăsc pe coate și genunchi în jurul mânăstirilor sau a raclelor unor presupuse moaște, a unor presupuși sfinți, ce-i mână: credința absurdă, nefondată sau certitudinea că o forță divină, extraterestră, paranormală le va rezolva problemele omenesc insolvabile?
Perspectiva optimistă spune că rugile înălțate din suflet vor fi ascultate și doleanțele soluționate. Dacă se întâmplă mai greu, dacă uneori nu mai apuci să prinzi sfârșitul fericit al filmului, asta e fiindcă te-ai căit cu întârziere și ți-au luat-o alții pe dinainte. Primul venit, primul servit. Dar garnitura către lumea norocită de apoi n-are un numar fix de halte. Nici de vagoane. Pentru mântuire nu se face niciodată prea târziu.
Chiar daca nu va fi totul bine, până la urmă, indiferent care va fi procentul binelui, tot va trebui să fim recunoscători.
Viața îți dă un rând de cărți, zice un personaj. O mână, ca la Poker. Ai dreptul să schimbi două, trei cărți. Le poți schimba chiar pe toate, dar numai o singură dată. Dacă mâna ta nu este una câștigătoare din start, mai ai totusi o variantă: poți trișa. Dumnezeu n-o să supere, cacealmaua e una dintre distracțiile lui favorite.
Cred că aceasta-i viziunea cea mai optimistă despre viață și despre soartă, așa, în general: că o poți păcăli. Că te poți uita fix în ochii ei și-i poți vinde gogoși, brașoave. Că-i poți da impresia că și-a terminat treaba cu tine, ca să te slăbească puțin din chingi și să o răstorni, tu pe ea, cu roțile-n sus.
De mică m-a obsedat un gând, dacă ar fi posibil să te poți strecura printre stropii de ploaie. Dacă cineva, destul de agil, ar putea alerga, dansa, țopăi prin ploaie, executând mișcări caraghioase și pași complicați fără să se ude.
Viziunea pesimista ar fi că, în afară de penibilul și de bizarul situației, nimeni n-ar reuși ceva în plus.
Viziunea optimistă – că se va distra pe cinste, chiar dacă se va pricopsi cu o pneumonie.
Sunt foarte bine înfiptă cu tocurile în pământ, chiar dacă baza de susținere nu garantează un echilibru perfect. Pun totdeauna, absolut, răul înainte. Dacă se întâmplă să fie bine, binele îl pot gestiona, oricum și oricând, fără pregătiri preliminarii. Cu răul nu-i chiar la fel, răul trebuie preîntâmpinat.
Dar uneori îmi place să mă las păcălita, și dacă nimeni nu mai are atâta încredere că m-ar putea prosti, să mă prostesc singură.
Mă uit în oglindă și îmi spun, ca pe o șotie: azi sunt grozavă, sunt puternică, inteligentă, superbă, plec să cuceresc Lumea!
Bineînțeles că nu cuceresc nimic, bineînțeles că aceleași cărți le am în mână și seara, cum le-am avut și dimineața, doar că sunt întoarse cu fața spre mine și numai eu știu că, pentru jocul ăsta, ar fi trebuit să spun pas și să mă retrag. N-ai de unde să știi aroganța, tupeul, obrăznicia silită, dacă nu vor face să-ți alunece din mânecă, la fix, al cincilea As. Poate chiar al șaselea sau al optulea, cine mai stă să-i numere? La un moment dat pot fi numai ași pe masă și toți s-ar preface că nu observă și-ar continua să-i scoată de pe te miri unde.
In viziunea optimistă suntem cu toții niște învingători. Și toți trișăm puțin.