Nimic nu ma starneste mai tare decat resemnarea

Cunosc oameni care se mint încontinuu. Printre cele mai răspândite minciuni sunt: nu-i vina mea, eu am făcut tot ce-a depins de mine, soarta e de vină, prea târziu ca să mai pot schimba ceva.
Scuze. Justificări. Mistificări.
Le știu, am jonglat cu ele și cât timp le-am putut susține a fost bine.
Adevărul este că sunt un circar ratat. De câte ori am încercat să păcălesc (inclusiv pe mine) am fost scoasă din arenă în huiduieli.
Șansa pe care mi-am acordat-o, fiindcă altfel nu s-a putut, a fost asumarea.
Când ceva nu merge, știu că e numai vina mea. Când ceva nu-mi iese, știu sigur că n-am făcut totul ca să reușesc. Soarta pe care o am este exact cea pe care mi-am croit-o, iar dacă uneori mă incomodează este doar pentru că mi-am croit-o strâmb. Și-apoi… nu, nu are cum să se facă vreodată prea târziu pentru a mai schimba ceva, câtă vreme sunt vie și întreagă la cap.
Să crezi, atunci când îți merg toate din plin, că Dumnezeu în sfârșit și-a întors fața spre tine, mi se pare o greșeală de neiertat. De-abia atunci ar trebui să fii mai atent: Dumnezeu nu te-a creat pentru a fi perfect, egal, într-o eternă constanță. Pentru asta există îngeri, arhangheli, aproape sfinți. Tu nu ești decât jucăria Lui, un gadget simpatic care trebuie exploatat la maxim înainte de a se lansa pe piață un model mai nou, updatat. Căruia îi trebuiesc testate limitele, anduranța. Fum să iasă din bietele tale sinapse, înainte de scurtcircuitul fatal.
Să te lași în voia Lui cu speranța prostească, absurdă că-ți va purta de grijă, e de-a dreptul sinucigaș. De-abia atunci n-ai să-l mai interesezi, ca o mașinărie uzată, previzibilă, plicticoasă, fără performanță.
Chiar dacă toate de la El ne vin, chiar dacă, să zicem, ni le-o fi scris dedicație în stele, nu cred că un strop de revoltă, de reacțiune l-ar supăra. Mai degrabă i-ar capta atenția.
Nimic nu mă stârnește mai tare decât resemnarea. Decât ridicatul din umeri. Decât delăsarea.
Lăsați cauzele pierdute să vină la mine!
Arhimede spunea (și nu glumea deloc): “Dați-mi un punct de sprijin și răstorn pământul!”
Ei, bine, mie dați-mi o cauză. Cu cât mai fără de speranță, cu atât mai bine. Am să reînviu din letargie ca stropită cu apă vie. Și pentru un timp (un anotimp, măcar) am să trăiesc cu iluzia, nu că am să răstorn rosturile lumii ăsteia învechite, dar măcar că am s-o schimb, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.