Si-atunci, de ce?

De câte ori n-ai zis, prăbușit din înaltul celui de-al șaptelea cer, la ce bun tot efortul, toată energia consumată, toate clipele pierdute în reverie sau, dimpotrivă, muncind pe brânci pentru împlinirea unui vis, dacă tot a fost în cele din urmă să se aleagă praful? Mai merită să miști un deget, să ți-o ia inima la galop, să te dai, încaltea, dimineața jos din pat, dacă șansele să reușești să duci la bun sfârșit ce ți-ai propus sunt atât de fără însemnătate?

Cu ce am prin casă, prin cămară, plus un regim bine gândit și-o raționalizare cumpătată a resurselor, aș putea să nu mai pun piciorul peste prag o bună bucată de vreme. Știu sigur că nu mi-ar lipsi lumea dezlănțuită, pornită să-mi demonteze și să-mi desființeze rotiță cu rotiță angrenajul credinței și-al optimismului. “Dacă voi nu mă vreți, nici eu n-am să vă duc dorul”, aș schimba puțin dar esențial celebrul dicton al și mai celebrului domnitor peste capete desprinse de umere.

M-am simțit ispitită și nu o dată. Gândul care aproape că m-a ucis în câteva rânduri n-a fost că nu voi putea suporta umilința, nici durerea înfrângerii, ci că acesta nu-i decât începutul. Iar dacă nu chiar capătul unui drum înfundat, oricum, o treaptă mai jos spre întunericul veșnic.

Și-atunci, de ce?

Simplu, fiindcă tot ce-ai trăit, ce-ai pățit, ce-ai pătimit ar trebui să te facă mai bun. Mai înțelept. Mai hotărât. Mai apt.

Exclud moartea. În rest, n-aș renunța la nimic din ce-am trăit, la polul opus a ce mi-aș fi dorit să trăiesc. Admit că nu întotdeauna am avut rațiunea, echilibrul și imparțialitatea la mine, când mi-am hotărât mantra de la ceas de seară. Și recunosc că mare parte din relele vieții mele n-au fost în cele din urmă decât doctorii amare cu efect vindecător.

Cât îi privește pe cei, al căror drum buruienos vremelnic se intersectează cu-al tău contaminându-l, altă soluție nu-mi vine-n minte decât să-ți scoți spinii din tălpi și din suflet, să-ți sufleci mânecile și să aprinzi ruguri care să-l purifice. Ignoră-i. Geniile rele se hrănesc din blesteme și invective. Nebăgate în seamă pur și simplu slăbesc și dispar. Ceață, fum.

Ai prefera să investești într-o ruină, peste care să construiești caturi peste caturi și care să se prăbușească într-o bună zi fiindcă la bază n-a existat o fundație solidă care să le susțină? Sau, deși mai anevoios, ai alege să dărâmi totul și să reclădești cu cap, după un plan nou?

Cu toții ne putem lipsi, ipotetic, de întâmplările nefaste ale bietelor noastre vieți. În realitate, fără ele probabil că încă am mai pluti abulici într-un pântece matern care, indecis să ne expulzeze, ne-a întemnițat și condamnat la un huzur absurd și complet nemeritat.

Suntem suma tuturor relelor transformate în bune, a viciilor metamorfozate în virtuți,  a eșecurilor în biruințe. Singurele care pot într-adevăr să spună ceva despre noi.