Blog interrupted

Am luat o pauză mai lungă de la blog și mi-am dat seama încă o dată ce știam deja, că orice activitate pe care o suspenzi face ca abilitățile necesare ei să se înmoaie precum untul la soare. Ia, să nu te dai jos din pat o lună, să nu-ți miști picioarele, să vezi cum ți se transformă pulpele în macaroane, și chiar dacă tu aveai impresia că poți sări direct în tălpi și să purcezi la maraton, o să te întinzi pe burtă cât ți-i lunganul. Maraton pe coate încă nu s-a inventat.

Citeam într-un interviu al lui Ray Loriga că se autopedepsește cu o jumătate de pagină pe zi, indiferent că îi adie inspirația pe la tâmple sau își simte capul vârât într-un sac legat bine de gât. Fiindcă nu-i chiar așa, gândesc deci scriu. Gândurile sunt imateriale, cuvintele nasc realități, fie ele spuse sau scrise.

Dar de ce, sau pentru cine scriem, de fapt, noi ăștia, tot mai mulți, care o facem? Că doar n-avem toți vocație de scriitori, chiar nu avem. Nici talent. Nici măcar abilitatea de a ne exprima fluent, coerent, inteligibil, corect gramatical (nu mai spun). Unii, nu toți, firește!

“Pentru că altfel nu pot” cade din start. Tocmai am stabilit că poți. Ori, dacă nu poți să nu scrii, de publicat e clar că poți să nu publici. Da, bun, scrii ca să îți așezi gândurile în sertărașele minții, să le mai primenesti, să le mai aerisești. Să vezi dacă mai merită să te tot preocupi de ele, sau au căzut în desuetitudine de când nu te înduri, nici să le folosești la ceva, dar nici să le dai uitării. Dar odată înscrise și rescrise pe răboj, ce te mână să le afișezi la vedere, întru desfătarea, sau oripilarea, sau chiar amuzamentul străinilor?

Când nu exista internet și când orice mașină de scris era înregistrată la miliție, deci exclus să te autoproclami scriitor tipărindu-ți cărțile pe speze proprii, puteai trăi cu literatura în ladă? Sufereai de necunoaștere, dar nu chiar mortal.

Eu multă vreme i-am compătimit pe cei care aveau bloguri independente, generaliste, jurnale online în care mi se părea mie că bat câmpii. Cât de singuri trebuie să fie oamenii ăștia, mă gândeam, ca să depună atâta efort, să își descompună și cea mai banală experiență de viață în jde mii de simboluri inventate. Și câtă energie să răspunzi rătăciților care îți lasă un mesaj neutru, cum să te agăți așa de un nickname și să încerci să-l faci să revină, să ajungi să-i împărtășești intimități, să creezi o comunitate absolut ireală, virtuală pursânge, care să-ți devină mai apropiată decât cea în care trăiești la propriu?

Când fenomenul a luat amploare și m-a prins și pe mine în mreje, am ajuns să mă obișnuiesc. Dar jena de a scrie și de a primi feed-back nu m-a părăsit niciodată cu adevărat. Și întrebările inerente: pe cine-ar putea interesa ce scriu eu? Sau ce găsesc oamenii la mine, de vin și revin și îmi cresc traficul și mă saltă în topuri și îmi dau până la urmă cea mai validă motivație de a continua?
Seamănă pe alocuri cu celebra problemă de logică: ce a fost mai întâi, oul sau găina? Aș fi fost cine sunt și dacă n-aș fi scris? Aș mai scrie și dacă aș ști că nimeni nu va citi?

Sunt destui cei care se simt grozavi urmând principiul că, dacă doi oameni îți spun că ești beat te duci să te culci, la fel, dacă 50 te laudă constant îți ridici singur statuie. Adevărul este că nu știi cine sunt acei oameni. Cât și ce și pe cine au citit în viața lor, care sunt termenele lor de comparație și reperele lor. Cât de în serios merită să îi iei și să te iei.

E ca un joc atunci? Un fel de joc de cuvinte, eu pun unul, tu adaugi altul, și tot așa, până iese la suprafață ideea aceea, la care aparent nu te gândiseși, zăcuse în subconștientul tău și doar aruncându-ți pase cu alte minți, nu neapărat mai lucide decât a ta, ai putut să o scoți la lumină și să ți-o lămurești?

Scrii că să-ți alungi demonii, să te purifici, să scapi de niște vinovății, să îți răscumperi niște păcate? Să te justifici? Să îți sublimezi niște trăiri negative ori să-ți conservi pentru zile negre ce-ai reușit să mai salvezi, din ce-a fost atât de frumos încât n-ai vrea să se piardă, să mai rămâi cu ceva, măcar de-un deget, pe fundul memoriei?

Ultimele două romane citite mi-au deslușit inconsistența a ceea ce se scrie “la noi” în momentul de față și se publică, de multe ori (bănuiesc eu) din orgoliu, dintr-un spirit de turmă sau chiar de competiție. Mult prea grabit mi se pare totul. Poate că astea sunt vremurile, poate că lipsa de stabilitate și de echilibru din viața socială se răsfrânge și asupra actului creației.

Habar n-am de ce scriu. Nu scriu nici mai bine nici mai rău decât alții, fie ei bloggeri, fie scriitori publicați. Fără aroganță, dar și fără o modestie și o umilință prost înțelese și încă și mai prost mimate.

Eu, care n-am practicat nicicând vreun sport, nici măcar să alerg nu știu fără să mă calc cu stângul peste dreptul și să-mi iasă sufletul prin toți porii, practic în schimb cu plăcere și cu oarecare succes această gimnastică a minții. Nu voi ajunge la olimpiadă. Dar simt cum îmi pune sângele în mișcare, cum îmi oxigenează creierul, cum îmi luminează vederea.

Aș face-o oricum, indiferent ce? Nu. Categoric, nu.

Scrisul pe blog m-a schimbat într-un mod ireversibil. M-a maturizat, m-a responsabilizat. Și mi-a dat o dependență… tratabilă totuși.
E un fel de-al meu de a mă exterioriza, de a mă manifesta liber… între limite impuse doar de mine și de capacitatea mea de a reinventa, a reinterpreta sensul lucrurilor. Al evenimentelor. Al vieții.
Și dacă nici asta nu merită împărtășit, atunci ce merită?

Deci, cine, ce părere are despre poza în care Mihaela Rădulescu stă in poziția “măsuță” pentru Felix?