It’s just an illusion

Iubește-te, iubește-te, iubește-te!
Pune-te pe primul plan, înaintea celorlalți. Fă cumva și devino-ți centrul Universului. Tras de păr, împins, dacă altfel nu merge.
Învață arta de a fi egoist. Nu chiar tot timpul și cu măsură, firește.
Viața-i scurtă, de ce s-o trăiești ca să le faci altora pe plac, ca să-i mulțumești pe alții, ca să-nchizi gura nesătulă și neobosită a Lumii. A Lumii Întregi, deși, aparent, noi orbităm fiecare pe planeta lui și suntem, luați în parte, fiecare câte un Mic Prinț solitar.

Pot să continui în același mod clișeistic și să spun că în zadar vei încerca să dăruiești celor din jur fericire (ori măcar să-i mulțumești), câtă vreme tu nu ești nici fericit, nici mulțumit. A-ți atinge Nirvana nu-i un act de egoism, așadar, ci dimpotrivă, unul altruist. Pentru binele Umanității, toate forțele tale trebuie să se concentreze, să se focuseze întru atingerea stării tale de bine.

Mai e o bomboană în cutie? Halește-o!
Un strop de vin pe fundul damigenei? Dă-l de dușcă!
Un pic de spațiu, o zonă tampon, o haltă pentru cei care au ajuns la capătul puterilor și au nevoie să se oprească să-și tragă sufletul? Ocupă-l, înfige-ți steagul, revendică-l!
Reclamă-ți dreptul de a fi unic, excepțional, neasemuit. Ești dealtfel singurul deținător al unui cod genetic irepetabil, deci îți poți scoate oricând un certificat de autenticitate și te poți chiar înscrie la OSIM, dacă cineva ar ajunge cu adulația până-ntr-acolo încât să indrăznească să te cloneze.

Nu știu de ce, dar simt multă disperare în îndemnurile astea. Disperarea de a te arunca în golul din tine ca într-un hău, de a-ți găsi o justificare a faptului că nu insemni nimic pentru nimeni. Că nu ești centrul lumii nimănui, nimic nu se învârte după tine, nici nu se va opri în loc dacă tu nu vei mai fi. Că nu ești important. Zero. Nada.

Hai să mai obținem o amânare, zic specialiștii. Să mai ducem condamnatul cu zăhărelul o vreme, până se mai inventează o pilulă, un hap, o procedură, ceva care să înlocuiască cu succes în mintea individului sensul ratat al vieții. Partea aia cu “viața-i scurtă” e adevărată totuși și chiar de nu s-ar găsi soluția salvatoare, mai are speranța de a ajunge la capătul firului așa, neiubit, nebăgat în seamă, neimportant cum a trăit. Și după ce s-o duce, n-o să-i mai pese nimănui (lui, primul) că s-a dus fără să fi simțit beția devoțiunii de sine.

Ceva îmi spune mie, care nu-s prietenă cu clișeele, le desfid, chiar dacă se spune că exprimă adevăruri general valabile (încă nu m-am dezobișnuit să mă consider cu moț) că iubirea asta de sine are un gust cam coclit. Gustul mahmurelii după o beție de unul singur.

De fapt și de drept, independența e un bluf. Depindem de atât de multe lucruri, coincidențe, întorsături fericite ori fatale de soartă, de oamenii din jurul nostru, de starea vremii și de încălzirea globală, încât singurul lucru care contează cu adevărat, în economia sentimentului de utilitate care ne dă ghes să ne scoborâm diminețile din așternut, este ca cineva, altcineva, să ne așeze în prim planul Universului lui. Poate aceeași persoană căreia i-am cedat, la rândul nostru, fotoliul de orchestră. Prima (jumătate de) situație ar însemna mulțumire. Situația întreagă (transferul egal de importanță) -€“ fericire.

Nu înțeleg de ce trebuie să te “iubești”. Nu-i un cuvânt cam ciudat ăsta, când vine vorba de propria-ți persoană? N-ar fi mai indicat să te cunoști, să te accepți, să rămâi imparțial și să te vezi așa cum ești, nu cum ți-ai dori să fii atunci când dai pe gât un pahar cu apă rece de izvor și, sub autohipnoză, te îmbeti cuc de parcă ai fi băut spirt?

Bineînțeles că nu trebuie să te pui în prim plan, că îți acoperi perspectiva, îți tai imaginea în două, ai să alergi capiu ca o găină după un singur grăunte, pe care-l vede înmulțit exponențial, cu fiecare ochi, separat.

Nu trebuie să te plasezi nicicum, niciunde, ajunge dacă te simți. Dacă te asculți. Dacă îți stăpânești reflexele, instinctele.

Ești important, cu asta sunt de acord. Dar ia în calcul că ai să iei cu tine, când ai să te duci, și importanța asta. Ai să iei tot ce ai construit ca să rămână “al tau”. Egoismul, primul.

De rămas, dacă o să mai rămână ceva din tine, o să fie ce-ai reușit să-i convingi pe alții să “cumpere”. Moneda de schimb? Neuitarea.
Nu vreau să iubesc nimic la mine atât de tare încât să nu pot renunța, să nu mă poate desface nimeni și nimic în bucăți candidate la nemurire. Prefer așa, decât să mor întreagă și impetrita într-o iubire de sine.

Lumea mea e o iluzie care se va sfârși odată cu mine.
De-aș putea, de-aș reuși să fiu eu lumea cuiva, ce șansă! Atunci iluzia s-ar perpetua și poate, zic poate, tranzitând așa, lume posibilă după o altă și o altă lume posibilă, aș ajunge să cred și eu că am existat cu adevărat.