Cea mai frumoasa

Am întâlnit cea mai frumoasă definiție a artei.
Nu e ca și cum n-aș fi știut, dar se-ntâmplă să porți în tine cuvintele și ele să nu prindă sens până când altcineva nu le spune în locul tău. De data aceasta s-a întâmplat ca Muriel Barbery să le scrie.
Mă lupt cu cartea ei de câteva luni. Nu reușesc să o termin și uneori trec săptămâni la rând până ajung să întorc pagina. Pot să mărturisesc că nici nu mai știu de unde am pornit, am pierdut de mult șirul poveștii. Mă hotărâsem chiar să o iau de la capăt, când mi-am dat seama că nu așa o voi citi, că lectura va fi la fel de inconstantă și dacă îmi voi lua notițe pe marginea filelor. Și de ce aș face-o?
De parcă Muriel mi-ar fi ghicit gândurile, iată ce mi-a transmis ea în această dimineață:

“Un text n-a fost scris pentru a i se identifica personajele, naratorul, locul, peripețiile, timpul narațiunii, etc. Un text este scris în primul rând pentru a fi citit și a provoca emoții cititorului. Ți-a plăcut acest text/ această carte? Este singura întrebare care ar putea să dea sens punctelor de vedere narative sau construcției povestirii.”

Ei, și mie îmi place extraordinar cartea pe care o citesc lălâu încă din vară, și probabil că o să mai citesc din ea încă multă vreme, nu fiindcă nu m-aș grăbi s-o termin, ci fiindcă bănuiesc că e genul acela de carte la care revii și asupra căreia nu te poți apleca în absența unei anumite dispoziții sufletești.
Ah, câtă satisfacție mi-a adus mie definiția Artei în viziunea lui Muriel!
“Trăiești din romane” și “Viața nu-i ca în cărțile pe care le citești tu” mi-au otrăvit copilăria, adolescența și tinerețea. Continuă să mă irite atunci când idealismul meu este privit condescendent și comentat cu o bunăvoință trucată, cu milă sau cu sila de a avea de-a face cu o subspecie inadaptată și complet neadecvată lumii în care trăim.
Ba, viața este exact ca în romane (cele bune, evident). E ca în cărțile care, departe de a te otrăvi, te detoxifică, actioneaxa ca un filtru prin care poți trece toate experiențele de peste zi ca să le cureți, să reții doar esența lor pură, cea care te poate hrăni, care te poate îmbogăți.
Ce poate părea exagerat? Că ceea ce stă scris în ele nu reproduce exact ceea ce vezi în jurul tău atunci când le închizi copertele?
Sunt aceleași lucruri totuși, numai un pic sucite, amestecate, învârtite.
Da, natura are oroare de forme fixe, simetrice. Natura însăși este un spectacol. Și totuși nu e încă artă, până ce nu vine cineva să o transpună: în scris, în muzică, în pictură, în dans.
Și face asta producând o fractură, întrerupând curgerea previzibilă a lucrurilor, întorcând totul spre o altă perspectivă. Una care poate fi uimitoare, respingătoare, ciudată, fascinantă, dar care nu se poate să nu te miște, să nu te oblige la o reacție mai presus de autocontrolul exersat zi de zi, ceas de ceas, secundă de secundă.
Știți voi, cei care vă dați drept pragmatici, realiști și cu picioarele bine înfipte în glodul din care, zice-se, am fi fost plămădiți (tot un act de creație în fond) cât de binecuvântați sunt cei pe care îi blamați că nu mai pot face diferența dintre fantezie și realitate?
Ei nu viețuiesc așa, pur și simplu, ei își inventează un climat propriu sufletesc, un bârlog, o lume. Iar dacă acțiunile lor par câteodată lunatece, dacă pașii pe care-i fac nu-și armonizează nicicum cadența cu ai celor ce mărșăluiesc ordonat, disciplinat, înregimentat, e pur și simplu pentru că ei își ascultă propriul ritm interior.
Evident, nu toți avem talentul de a clădi ceva nemaivăzut, nemaiauzit prin forțe proprii. Dar ne putem inspira din ceea ce alții au creat. Trebuie doar să ne păstrăm interesul pentru artă, dragostea de frumos, să nu considerăm că nu ne privește, că n-are nicio legătură cu noi, că sunt două lucruri complet separate, că se pot cântări pe două talere diferite.

Cea mai frumoasă definiție?
“Arta este viață, dar pe un alt ritm” – Muriel Barbery, Eleganța ariciului