Totul (e) despre sex

Viaţă derulată pe repede înainte.
Citesc multă proză scurtă în ultima vreme, fiindcă nu mai am timp de romane stufoase. Urmăresc seriale tv, fiindcă nu mai am răbdare pentru filme de lung metraj. Şi cum m-am săturat de criminali, soţii perfecte, thrillere psihologice, mi-am zis să-ncerc unul de familie.
Nu, nu unul de urmărit cu toată familia. În niciun caz împreună cu copilaşii sub 12 ani, iar cu cei peste această vârstă doar dacă ai apucat să porţi discuţia “aceea”. Dacă eşti încă în faza de compus speech-ul, renunţă.
Nici cu partenerul parcă n-ar fi chiar aşa de confortabil. În mod cert te vei identifica cu unul dintre personaje (ori chiar cu toate, aşa cum mi s-a întâmplat mie) şi o să te-apuci să redeschizi nişte subiecte deja trecute în categoria tabu, iar asta în mod indubitabil va avea efectul prafului de puşcă asupra anemonelor.
Intriga seamănă oarecum cu cea din In treatment.
Nu e un terapeut, e o terapeută, în rest aceeaşi canapea pe care se perindă două cupluri căsătorite şi o tânără cât pe ce măritată. Toţi cu grave probleme legate de comunicare. (Ah, cât mă enervează conceptul, dacă m-ar întreba cineva pe mine, aş spune că, decât o mie de vorbe fără rost, mai bine o adâncă şi înţeleaptă meditaţie în linişte şi pace interioară. Dar, asta e, ne mănâncă limba şi de-aia trebuie să învăţăm totuşi să comunicăm articulat (nu din articulaţii, cum se mai întâmplă uneori şi pe la case mari, nu doar în mediile sărace cu duhul blândeţii).
Jamie are 20 de ani şi consideră că sexul o defineşte încă de la 14.  Asta nu o împiedică (ba chiar îi dă apă la moară) să îşi preseze logodnicul să-i facă jurăminte de fidelitate, pe care evident că nu le crede, când nici pe ea nu se crede în stare să rămână monogamă forever. Cu toate că sexul e bun, chiar grozav, cum coboară din aşternuturi, cum încep să se certe. Cadourile de nuntă continuă să ajungă la o destinaţie care nu mai există, ca să zic aşa. Se despart, iar Jamie o ține pe-a ei cu sexul ocazional, singura modalitate de a se descoperi pe sine în relaţiile cu sexul opus, până ce aterizează pe canapeaua lui May. Problemă ca şi rezolvată: cine, la 20 de ani, pune orice mai presus decât sexul?
Carolyn şi Palek sunt căsătoriţi de ceva vreme şi Carolyn simte că a venit timpul pentru un copil. Doar că tot încearcă de un an şi…. Nimic. Chestie ruşinoasă din punctul ei de vedere, care refuză să discute sau să îşi investigheze această problemă. În schimb îl călăreşte pe Palek, pe care îl transformă într-o maşină de procreat. N-am înţeles de ce până şi lunarul test de sarcina îl fac împreună. Într-o primă instanţă am compătimit cu ea, vorba lui Caragiale. Am trecut prin experienţa asta traumatizantă şi prin obsesia maternităţii, prin toate fazele: de autoculpabilizare, de isterie, de sex programat. Nu mi-a fost deloc la îndemână să urmăresc episodul acesta întinsă lângă soţul meu de atunci şi de acum. În film totul e comprimat, durează un an care şi el e înghesuit în 30 de minute. În realitate a durat cinci ani şi a lăsat cicatrici. Am scăpat ieftin, trag acum concluzia, văzându-l pe Palek cum rupe uşa.
Kate şi David sunt împreună de 12 ani, au şi doi copii împreună. David se masturbează, Kate şi-a alăptat ambii copii până la doi ani jumate şi în cel mai pur stil americănesc îşi declară dragostea şi când unul dintre ei se duce să arunce gunoiul. Ajung la psiholog pentru că devin obsedaţi de sex, de nevoia, de obligaţia de a face sex.
Iar May se tot cramponează de o iubire din tinereţe, consumată sau neconsumată, nu se înţelege prea bine. Ceea ce se înţelege, este că existenţa acelui posibil fost ori viitor amant septuagenar alimentează cu pasiune relaţia ei de cuplu de mai bine de 25 de ani.
Un singur sezon, zece episoade, finaluri fericite derulate în paralel. Fericite, fiindcă nimeni nu se desparte de nimeni, toată lumea găseşte, sub oblăduirea terapiei de cuplu, o soluţie pentru a mâna mai departe o căruţă care scârţâie din toate încheieturile dar nu se dezintegrează totuşi.
Să fie sexul firul roşu care leagă fedeleş două persoane într-o relaţie de o viaţă, de “până când moartea ne va despărţi”?
Dave, neconvins de utilitatea terapiei, ajuns pe canapeluţă din exasperare, are o răbufnire de sinceritate care o ia pe Kate prin surprindere (de ce oare?).
Nimic din ce înseamnă viaţa lor de cuplu nu e de natură să-i ridice libidoul, ori măcar să i-l zgândăre puţin: nici preocuparea excesivă a soţiei pentru bunăstarea familiei, nici obligaţiile lui de cap de seminție. Nu poate schimba becuri, repara clanţe, duce şi aduce copiii de la şcoală, citi poveşti (mereu aceleaşi, iar nu ştiu de ce) și să se gândească în tot timpul ăsta cu entuziasm la momentul în care va ateriza în pat lângă o nevasta mai rece decât un gheţar, pe care să o posede cu sălbăticie (tandreţe, whatever). Efectul Kate asupra soţului ei este acelaşi cu al icebergului care a a scufundat Titanicul.
Şi totuşi Kate vrea, în ciuda faptului că nu-i deloc sensibilă la nevoile lui Dave, ba chiar consideră că plângându-se de viaţa lor, aşa cum e ea, o calcă de fapt în picioare.
În final toată lumea se împacă, face sex şi e fericită, atât cât se poate.
Pe vremea când aveam în casă un acvariu cu peşti mari, exotici, decorativi, îmi cumpăram pe lângă plante şi alte accesorii necesare (pompă de aer, filtru, neon) şi câţiva sanitari, nişte peştişori dezgustători care să rânească pe fundul vasului și să-l cureţe de mizeriile lăsate de confraţii lor mai dăruiţi de soartă.
Cred că prea mult ne place să credem că traim în bule spațiale, în acvarii securizate. Că ne desparte un geam, o sticlă transparentă, groasă, ignifugă și imposibil de penetrat de lumea “de dincolo”, cea a tentațiilor. Lumea rea. Plutim în băltoaca noastră familială și de cuplu sereni, lăsând să se depună strat dupa strat pe fundul acvariului tot ceea ce ne-ar îngreuna înnotătoarele. Perfect, o vreme.
Pe termen lung însă, ar fi bine daca ne-am forma, așa, un fel de obicei, să mai răscolim și prin reziduurile fericirii noastre nesimțitoare, care altfel va răspândi în micul nostru areal o duhoare insuportabilă, de-ar face să crape și cea mai călită sticlă. Nu ne place să ne murdărim, serviciul se va externaliza de la sine, iar consecințele nu-s greu de previzionat.
Problemele cele mai grele, se știe, au rezolvări de regulă simple (sau simpliste).
Și dacă, dincolo de comunicare, de “luptă și dă-i, și dă-i și luptă” pentru întreținerea focului pasiunii și interesului si ce ne mai învață pe noi înțelepții secolului, răspunsul ar sta în igienă?
Ar fi posibil să nu fie altceva decât un amărât de secret al lui Polichinelle, știut dar nu strigat în gura mare pe la toate răspântiile, primitiv și rudimentar, la îndemâna oricui?
I couldn’t help but wonder: să fie sexul sanitarul unei căsnicii reuşite?