Jocul de-a fericirea

Cum depășim statutul de elevi, cum ne pierdem dreptul la vacanțe. Căpătăm, în schimb, răgazuri pe care le numim sec “concedii de odihnă”.

Pe vremuri vacanța venea firesc, neplanificată și încheia pur și simplu un ciclu. Nu era un “must have”, era un dat.

În vacanță nu era atât de important ce aveai de făcut, cât ce nu mai erai obligat să faci: să te trezești de dimineață, să îți faci temele, să mergi la școală, să te pregătești pentru examene. În vacanță aveai o singură grijă: să lenevești.

Ca truditor cu carnet – nu de note, ci de muncă – te simți absolut dator să pleci cât mai departe, să cheltuiești cât mai mult, bani și energie, pentru a răscumpăra timpul risipit de la 9 la 5 în restul anului.
Oricât de absorbit ai fi de munca ta, simți nevoia unei evadări din rutină, simți nevoia unei schimbări de peisaj, a unei ruperi de ritm. Iar asta poate fi, de multe ori, mai solicitant decât să tragi la jugul la care te-au înhămat societatea, regulile obștești.

Alergi după destinații, plănuiești deplasări, studiezi hărți și concepi trasee care să te poarte cât mai departe. Cu atât mai grele sunt revenirile, cu cât mai exotice escapadele. Cu atât ești mai împovărat de obligativitatea distracțiilor, cu cât momentul în care inevitabil trebuie să te întorci acasă, la ale tale, se apropie și îți suflă în ceafă.

Sunt un om care muncește foarte mult. Muncesc împinsă de la spate, muncesc fiindcă nu se poate altfel, mă mobilizez fiindcă nu am încotro. Fără excepție, aș vrea să dorm atunci când am mai mult de lucru și când în sfârșit m-aș putea duce la culcare sunt plină de energie creatoare. Mi-aș scrie textele în orice alt moment, în afara celui în care rămân singură în fața computerului. Încalc adeseori ce-a de-a patra poruncă și nu cinstesc aproape niciodată ziua de odihnă, înșelând în schimb de multe ori vigilența ceasului deșteptător și furând în fiecare dimineață câte un sfert de oră de somn în plus.

Îmi amintesc vag regulile jocului, dar nu reușesc să le mai potrivesc într-un context logic, ca și cum mi-aș fi pierdut un reflex important: acela de a mă relaxa.

Sunt atât de multe lucruri de făcut, de trăit, încât a-ți lua vacanță devine sinonim cu a te sinucide. Vacanța se transfigurează într-o ieșire din timp, acel timp științific demonstrat drept “relativ”, care ne măsoară în fapt destrămarea.

Vacanțe adevărate, ca cele de odinioară, nu mai există, nu mai sunt posibile. Nu le mai putem decât mima, prefăcându-ne că n-am crescut deloc, că nu avem răspunderi, obligații, responsabilități, că nu ne grăbim niciunde și nu ne presează nimic să ne întoarcem, nicăieri.

Mai știi? “Se cheamă… jocul de-a vacanța. Jocul de-a uitarea. S-ar mai putea numi… jocul de-a fericirea. O carte pe care să n-o termini. Nicio amintire, nicio nostalgie și o mare, mare indiferență.”

Un joc pe care, ca să-l câștigăm, ar trebui să-l exersăm mai mult. Slăbind hățurile, ascuțindu-ne simțurile ca să prindem, să observăm, să ne minunăm cât de multe gesturi mărunte sunt, de pildă, într-o banală cădere de frunză.

Ții minte, când Ștefan îi spune Corinei: “E un lucru complicat fericirea. Trebuie învățat cu răbdare, cu metodă. Acasă n-am timp să fiu fericit. Am alte lucruri, nu mai serioase – pentru că nimic nu e mai serios decât fericirea – dar mai urgente”?

Mi se pare atât de adevărat, atât de trist. Atât de actual.

Nu poți pleca întotdeauna în vacanță, când ți-ai dori. Până și evadările, trebuie și ele socotite, planificate, bugetate.

Dar poți cel puțin să-ți deschizi obloanele, să-ți închizi telefonul, să-ți scoți ceasul de la mână și să-ți spui: “Eu nu vreau să știu ora exactă. Și nu vreau să știu ce e azi, ce-a fost mâine și ce va fi alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de-ajuns. Azi, aici, sunt absolut decis să fiu fericit. Cu orice preț.”

Nu o lună pe an, dar măcar o oră pe zi.