Timpul iubirilor perfecte

Există o vreme pentru toate și adeseori suntem tentați să credem că ce nu se întâmplă la timpul potrivit, nu se mai întâmplă niciodată.

Când suntem foarte tineri plănuim fel de fel de lucruri și ne fixăm termene. Pe urmă începem să trăim și valurile vieții ne răstoarnă toate planurile. Mai către mijlocul existenței începem să aruncăm ocheade în urmă și ne încearcă regretele. Iar la sfârșit facem bilanțul și, indiferent de cum ne-au ieșit pasele, concluzionăm că viața a fost prea scurtă și a trecut prea repede, pe lângă și peste noi, ștergându-ne urmele.

Dacă nu ne jucăm în copilărie pe săturate, n-o să mai avem niciodată răgazul ori pofta. Dacă nu citim și nu ne școlim temeinic în adolescență, tot ce vom încerca să construim mai apoi pe baze șubrede, pe lipsuri și goluri, se va prăbuși. Dacă nu ne trasăm bine reperele unei profesii în tinerețe, nu ne vom putea bucura de liniștea bătrâneților. Iar bătrânețea ar trebui, daca ne-am respectat bine planul de viață, să vină cu seninătate, timp pentru reflecție, pentru a aduna bunele cu relele și a trage o linie imaginară între lumea de ieri și lumea de mâine, o lume care nu ne va aparține dar care sperăm să nu ne uite de tot.

Dar se mai întâmplă și ca pofta de joacă să nu se ducă și ea, deodată cu dinții de lapte. Ca cititul, învățatul să devină pentru unii dintre noi o necesitate și nu o obligație. Să fim tentați, de-a lungul vieții, să încercăm și alte profesii, să deprindem și alte meserii decât aceea pentru care ne-am pregătit la începutul drumului. Iar pentru unii dintre noi, bătrânețea, ca stare de spirit, s-ar putea să nu vină niciodată, să ne păstrăm luciditatea, curiozitatea, neastâmparul și sufletul tânăr, la 90 ca și la 20 de ani.

“N-a fost niciodată să nu fie în vreun fel” – este citatul meu preferat, dar chiar și așa, mi-e imposibil să nu recunosc că, în ciuda tuturor greutăților, a crahurilor economice, a războaielor de care generațiile mai tinere au fost scutite, a orânduirilor dușmănoase, vremurile de acum au pierdut și bruma de tihnă a celor de demult. Ritmul în care trăim ne amestecă vârstele, ne îmbătrânește prematur în unele privințe, iar în altele ne lasă necopți, necrescuți, usucă în noi seva. Cu toate că veșnic suntem pe grabă, niciodată nu reușim să ducem la bun sfârșit tot ce ne-am propus, în timpul zgârcit care ne stă la dispoziție. Și amânăm. Amânăm să trăim, amânăm să iubim, amânăm să fim fericiți.

Am îmbrățișat cu entuziasm teoria universurilor paralele, fiindcă e cea mai la îndemână consolare: nu, sfârșitul nu e aici, vom continua să existăm și mai departe, în altă dimensiune, în altă substanță, dar cu șansele intacte de a ne împlini toate visele cândva.

Titlul cărții lui Tiago Rebelo, deși fără legătură cu tot ce-am scris eu aici, mi-a deșteptat nostalgii. Știu sigur că există o vreme a dragostei inocente, o alta a iubirii iubirii, un timp al pasiunii carnale și un răstimp, pe care ni l-am dori fără sfârșit, al dragostei mature, împlinite, așezate. Și mai știu sigur că va veni și vremea când toate acestea vor deveni amintire.

Dar există și un timp al iubirilor perfecte? Fiindcă eu pe acela nu-l știu și mi-e teamă să nu-l fi ratat, să nu fi fost prea ocupată, prea zorită, prea oarbă sau pur și simplu prea măruntă, prea neînsemnată pentru a mă fi măsurat cu el.

S-ar crede că, născuți din iubire fiind, n-avem nevoie să o învățăm, e înscrisă în codul nostru genetic încă din momentul concepției. Drept e că nimeni nu ne-o predă explicit, nu există un manual, un set de reguli dinainte stabilite, ori vreo carte de rețete miraculoase din care să aflăm cum s-o găsim, cum s-o păstrăm. Dar toate basmele care ne leagănă visele în pruncie și toate poemele, sonetele, toate acele histoire d’amour în care ne dorim, ba chiar ne sforțăm să credem, chiar și-atunci când nimic concret din ceea ce ni se întâmplă nu ne-ar mai îndreptăți să sperăm că ne vom întâlni marea, nemăsurata dragoste – le primim drept mărturii, drept dovezi. Pe care le transformăm în modele, în aspirații, în năzuințe proprii.

Până la urmă, tot cărțile ne fac oameni și tot din paginile lor învățăm cum să fim. Și cum să iubim, așijderea. La mine nu a început cu Ileana, nici cu Alba, nici cu lintea aruncată în cenușă. A început cu Monica și Dănuț. Cea dintâi icoană a dragostei a fost cea a unei fetițe blonde, ale cărei cosițe împletite, transformate în hățuri, le scutura un băiețel cu genunchii juliți, alergând împreună printr-o livadă de zarzări în floare: Dii, căluț!
Mai departe chiar nu pot alege, chiar nu mai pot numi, fiindcă am citit multe romane de dragoste, cu deznodăminte fericite, sau tragice, cu eroi romantici sau postmoderniști, chinuiți de idealism sau însuflețiți de idealuri. Nimic nu mi-a rămas mai puternic imprimat în suflet decât acea imagine, a iubirii pure, nevinovate, nici măcar înțelese de cei doi protagoniști. Să fi fost acela timpul?…

Și-ar mai fi, păstrată ca o rezervă, o resursă vitală pentru mai târziul acela care s-ar putea transforma în prea târziu – dragostea lui Florentino pentru Fermina, răscolitoare, obsedantă, încătușantă și eliberatoare, o dragoste cu simptome de holeră: “Când mă gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu mor din dragoste!”

Timpul iubirilor perfecte este însăși viața noastră, este cuprins între început și sfârșit, între prolog și epilog, curge inexorabil atâta vreme cât suntem vii și cât ne putem amăgi.

Nu credeam să-nvăț a iubi vreodată, așa cum nu cred nici acum că aș putea învăța să mor. Și totusi asta se întâmplă, cu fiecare bătaie de inimă a ceasornicului care îmi măsoară destrămarea. Nici măcar nu mă mai ostenesc să pun ghilimele, nu are rost. Sunt tot ce-am citit, sunt tot ce-am iubit vreodată. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost? Nu, nu râd de câte-ascult, ca de povești străine… Toate au fost și toate sunt și poveștile mele. Și sper că unele dintre ele, cele care acum de-abia se scriu, vor deveni ale mele și ele, cu timpul. Un timp al iubirilor perfecte, de care îmi voi aminti cândva, târziu, îmbătrânită de-atât prea multă fericire, sfârșind cu tâmpla zdrobită de stele…