Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Crash! Boom! Bang!

Am trecut odată pe lângă un accident. O mașină ieșise de pe șosea și se înfipsese într-un pom. Știai că e, sau mai bine zis că a fost, o mașină, intuitiv, altfel o grămadă de fiare contorsionate încolăcite în jurul copacului, cioburi sfărâmate, bucăți de plastic, încât nu-ți imaginai cum ar mai fi putut scăpa cineva cu viață dintr-un asemenea impact. Și pe urmă i-am văzut, ceva mai departe, pe marginea drumului. Ciufuliți, cu hainele în dezordine, zăpăciți, fără urmă de zgârietură, de cucui, teferi și nevătămați.

Mulți dintre cei care trec prin asemenea catastrofe nu se mai suie în viața lor la volan. Ar fi în stare să traverseze Pământul pe la Ecuator, decât să mai treacă de o intersecție nesemaforizată. Se abonează permanent la transportul subteran. Devin precauți in extremis și, de frica de moarte, ajung să se teamă să mai trăiască.
La noi se spune ca cine s-a fript cu ciorbă, suflă și-n iaurt.
Un avertisment, desigur, dar nu foarte explicit. Un avertisment care trebuie interpretat.

Eu n-am văzut încă moartea cu ochii, nu știu cum aș reacționa. I-am văzut pe alții, în schimb.

Am cunoscut supraviețuitori care, întorși în marșarier de pe culoarul lung și îngust, în capătul căruia îi aștepta o lumină albă, orbitoare și promisiunea unei stări de bine nemaitrăită și nemaiîntâlnită, au tras concluzia că avertismentul s-ar fi putut traduce prin “ia-o mai încet”. Au abandonat cu totul goana după lucrurile inutile, s-au lăsat de fumat, de băut, de mâncat, de iubit, s-au cumințit și s-au transformat – nu cu încetul, ci dintr-o dată – în legumele care ar fi fost și dacă Sf. Petru (sau poate însuși Satana) nu i-ar fi gonit de la porțile lor.

Alții, dimpotrivă, au înțeles că li s-a mai acordat o șansă, poate ultima, să-și facă de cap, toate poftele, toate chefurile și pentru asta și-au scos din vocabular expresiile “așa trebuie”, “așa se cade”, “așa e bine”, “așa se cuvine”. Suflarea morții, chiar dacă nu i-a atins, i-a înfiorat exact atât cât să-i trezească la viață. Una la care până atunci nici să viseze măcar nu îndrăzniseră.

Nu reacționăm așa doar dacă ne izbim cu mașina de un copac. În orice clipă ne putem pierde controlul asupra propriilor vieți, în orice moment putem deraia de la planul de viață pe care ni l-am propus. Se poate întâmpla chiar acum, sau mâine, peste o lună sau peste un an, să ne pomenim pe marginea drumului buimaci, că vehiculul despre care crezusem că o să ne ducă drept la destinație ne-a trădat și zace în șanț, făcut fărâme.

S-ar putea întâmpla să fim tentați să credem că Cineva ne-a tras un semnal de alarmă, că vrea să ne transmită ceva, să ne facă să înțelegem cu tot dinadinsul un mesaj nu suficient de clar, de explicit.

Vom începe să ne gândim ori că “n-a fost să fie”, ori că ar fi trebuit să alegem altă rută, poate chiar altă țintă și oricât de mari speranțe și oricâte visuri ne-am fi legat de călătoria aceasta, să renuntam la ea și să ne întoarcem de unde am plecat. Cine știe, poate chiar cu gândul de a nu ne mai aventura niciodată, nicăieri.

Posibil, oricâtă dragoste ai fi avut de dăruit, oricât suflet ai fi investit într-o relație, ea să se poticneasca și să nu meargă chiar așa cum ți-ai imaginat, de la tinerețe pân’ la bătrânețe. Iar într-o zi, când te aștepți mai puțin, să descoperi că ai rămas să așezi de unul singur petale de trandafir printre pietrele colțuroase ale drumului în doi.

Ai de ales. Poți să spui; “am terminat cu dragostea”, “îmi voi fi de ajuns mie însumi” și să te retragi pustnic în chilia ta. Să nu-ți mai scoți în lume decât masca, iar inima să ți-o depui într-o urnă, pe cea mai ascunsă poliță a unui cămin, în care focul pasiunii nu se va mai aprinde niciodată.

Sau poți să interpretezi că ți s-a dat șansa la adevăr, la lumină, la un nou început și să îți spui că o grămadă de fiare nu-i decât o grămadă de fiare; că nu drumul – oricât de ocolit sau de plin de gropi ar fi el – e important, ci dacă vei reuși în cele din urmă să ajungi pe “acoperișul lumii”; că o iubire nu face altceva decât să-ți frăgezească sufletul pentru o iubire încă și mai mare.

Pe parcurs, se mai întâmplă și accidente. Dar nu întotdeauna se moare din ele. Uneori se mai și învață.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>