Unele lucruri nu se schimba niciodata. Altele, tot timpul.

Mă leg, de bunăvoie și nesilită de nimeni, cu odgoane de oameni, de conjuncturi, de câte un prezent, iar legăturile se strâng cu fiecare încercare de a mă desprinde.
S-ar fi cuvenit ca timpul să mă îmblânzească și să mă transforme. Să recunosc și să accept ceea ce nicio zbatere nu poate schimba. Să renunț la a mai deretica viețile altora, când ori de câte ori le inspectez inopinat le găsesc mai vraiște decât înainte. Să nu mă mai torturez cu inventarea unor soluții de igienizare, cu efect instantaneu și permanent, a unor stări de fapt învechite, în ceea ce eu consider a fi de rău augur, menținute cu îndărătnicie.
De câte ori ajung să locuiesc o vreme “la comun”cu cineva, mă cuprinde un elan de curățire de parcă mi-aș închipui că nu voi mai părăsi acel loc decât ca să mă mut la cele veșnice. Cheltuiesc energie și timp prețios să scutur praful așternut de odioasa rutină, să împrospătez aerul îmbâcsit de delăsare, să dărâm pereții opaci pentru a lărgi, atât cât se poate, perspectiva.
Îmi pun la bătaie priceperea și talentul în a mânui lozinci motivaționale pentru a-i convinge, pe cei ce-mi stau plictisiți, blazați și exasperați de insistențele mele alături, că nu merită să coborî dimineața din pat dacă nu ți-ai propus să crezi în ziua aia măcar în șase lucruri aparent imposibile și să continui până seara să te comporți de parcă n-ai ști că ele vor rămâne o provocare și pentru a două zi.
Apoi vine ziua în care îmi spun că ce-i de-ajuns e mai mult decât suficient și mă decid cu inima grea să las totul baltă și să-mi găsesc un rost mai acătării. De regulă revelația e însoțită de lehamite, frustrare și o dorință de schimbare vecină cu adicția. Mi-e clar ca lumina zilei că, odată încolțită sămânța, ea va rodi. Că se va numi mutare, primenire, metamorfoză, se va întâmpla. Dar se va produce doar pentru ca ciclul să se reia, experimentul să se repete pe alți subiecți, într-un alt cadru.
Nodul nu se desface, este tăiat în stil gordian. Odgonul va fi târât stoic mai departe.
M-am plâns cândva că tot repet la infinit aceleași greșeli, că dărâm și recladesc întreg edificiul, rotund ca în arhitectura medievală, pentru a mă regăsi ciclic în punctul de pornire, ca și cum aș fi ori incapabilă să învăț ceva din experiență, ori prea încăpățânată să accept pragmatismul drept motor al progresului.
Mi s-a dat atunci drept încurajare modelul spiralei: pesemne aș reveni iluzoriu mereu în același loc, el regăsindu-se în realitate din ce în ce mai sus. Evoluez, nu mă învârt în cerc, așa cum doar am impresia.
Sper ca teoria să fie corectă. Nostalgia și aproape părerea de rău pentru aproape irosirile mele mă mână uneori diavolește să mă întorc, Făt Frumos prin Valea Plângerii, în speranța că ceea ce voi găsi îmi va valida odată pentru totdeauna căutările, alegerile. Chiar și renunțările.
Câștigă în jocul seducției drumul nebatatorit. Habar nu am unde, când sau cum se va întâmpla să mi se aștearnă (din nou) dinainte, dar știu că atunci când va fi să fie mi-l voi adjudeca drept al meu și-l voi revendica. Incorigibil.