Arta de a fi fericit

“Dacă nu faci un compromis serios în viață la început, ești nevoit să faci zeci de compromisuri mai târziu” , era de părere un personaj dintr-o carte pe care o citeam cu pasiune în adolescență. Eroina mea îl contrazicea însă și îi spunea că, dimpotrivă, viața trebuie trăită de la un capăt la celălalt fără compromis, fie el cât de neînsemnat. Fiindcă orice abdicare de la planul inițial va reconfigura întreg parcursul, te va împinge pe drumuri glodoase și te va duce hoțește, șerpește, sinuos la pierzanie. Sigur mai bine-i să fii bogat decât sărac. Dar bogăția și sărăcia îmbracă multe forme, nu doar pe cea a biletelor de bancă, a cecurilor în alb.
Realitatea este că viața a devenit un compromis, în întregul ei.
La 16 ani eram întru totul de acord cu eroina, mă gândeam că nimic nu mă va determina să accept… și aveam o listă lungă de “așa, nu!”
Pe parcurs lista s-a scurtat, am tăiat ca-n brânză. Planul Infinit s-a dovedit a avea ingrădelile lui de sârmă ghimpată. Uneori am reușit să nu abdic, dar rănile încă nu s-au închis, probabil că vor sângera până la moarte. Am aflat, paradoxal, că fiecare principiu păstrat cu îndârjire nealterat se plătește cu o seamă de renunțări, care tot compromisuri se cheamă până la urmă.
Cu vârsta devii înțelept și înveți să cedezi, să lași de la tine. Înveți să taci, să fii diplomat, să ai tact. Înveți să te folosești de fraze cheie care să-ți descuie uși ferecate , dincolo de care te ademenesc dulci promisiuni. Înveți să te faci mic ca să treci neobservat, or să compensezi prin alte atuuri lipsa unei staturi impozante și a unei voci autoritare. Înveți să păcălești și să te păcălești. Ridici compromisul la rang de mare artă fiindcă ai nevoie de recunoaștere, tânjești după aprobare, jinduiești după locul pe care la începutul-începutului erai convins că-l meriți și că va fi al tău, cu sau fără concesii.
Din păcate (sau din fericire) nici acum nu cred că un mare și important compromis, la începutul vieții, le-ar putea cuprinde pe toate cele care vor veni oricum, că le dorim sau nu, și că ne-ar permite să ținem drept drumul strâmb.
Mai degrabă tind să gândesc că trebuie să pornești curat și cu sufletul întreg, ca, pe parcurs, să le poți înfrunta pe toate câte vor veni.
Am înțeles și eu, destul de târziu, ca și eroina romanului de dragoste pe care îl mai port și acum cu mine oriunde m-aș duce, că a trăi în afara agitației lumii, după regulile tale inflexibile, statornicite odată pentru totdeauna în zorii vieții, a nu accepta nicio abatere de la principiile tale mărețe e un lux pe care însăși condiția ta de om nu ți-l permite.
Și, la fel cum ea spera demult, într-o altă viață (viața ei), așa cred și sper și eu, în zilele mai calde, mai aspre, mai reci, mai blânde sau mai nemiloase ale vieții mele, că: “Trebuie să existe un colț de lume în care viața e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de niște mâini uriașe care să zgâlțâie globul, și totul să înceapă din nou…”