Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Am fost odata, ca niciodata…

tree
Poate că nu lumea e întoarsă cu fundul în sus, ci noi stăm răsturnați în ea ca niște gândaci gigantici, fluturându-ne spre un albastru infinit piciorușele nevolnice. Poate că lumea în care trăim se filtrează grotesc prin lentilele noastre șlefuite grosolan, iar de le-am schimba și ea, lumea, s-ar reflecta prin ele altfel, i-am descoperi uimiți o frumusețe nebănuită.
Poate că viața nu-i complicată, doar noi nu o pricepem, mintea noastră înghesuită și limitată ne ține prizonieri în întunecimea-i.
Trebuie să existe o noimă în toate, indiscutabil există. Dar, iaca poznă, suntem incapabili să o decelăm.
De fapt ne croim singuri straiele care ne incomodează, ne scriem singuri scenariile contrare bunului simț și tot noi ne plasăm în roluri negative pe care, oricât de magistral le-am interpreta, nu-s de natură să ne atragă simpatia celor din jur, ba ajung chiar să genereze în noi frustrare și neiubire de sine.
Desfidem prefăcătoria, dar îi admirăm pe cabotini.
Numim politețea o minciună necesară și evităm să spunem lucrurilor pe nume, pentru nu a fi considerați neciopliți.
Ne compromitem acceptând supremația celor care trăiesc din compromis.
Oricât ai încerca să te justifici și să te aperi, rămâne cert că cele bune pe care le-ai săvârșit nu le vor spăla și nici nu le vor acoperi pe cele rele. Vor fi, la timpul potrivit, cumpănite în parte.
Lumea nu se răstoarnă, are legile ei imuabile, de la Creație încoace.
Nu cred că trebuie să așteptăm să trăim până în zilele de apoi, să ne destrămăm experiențele până la ultima din ghemul încâlcit arbitrar numit viață, ca să încheiem printr-un corolar. Concluzia ar putea fi una amară și nici loc, nici timp de a mai reveni și a mai schimba ceva, n-ar mai fi.
Sigur, unora nu le pasă. Sunt cei care în forul lor interior sunt convinși că nimeni nu-și va mai aminti de ei atunci când vor pieri. Cei care au renunțat să mai încerce de a lăsa un semn al trecerii lor. Pot fi oricât de ticăloși, de perfizi, de egocentrici.
Alții, cu toată modestia, știu că nu e deloc așa. Măcar încearcă să lase o urmă pe pământul acesta. Trăiesc poate o iluzie, dar ce altceva sunt iluziile decât nădejdi, speranțe, aspirații?
Nimic nu ne obligă, nu ne silește să fim altcumva decât simțim, să trăim altfel decât ne e crezul. Putem arunca anatema asupra oricui pentru a ne exonera, păcatul va rămâne al nostru.
Perpetuez povești despre oameni pe care i-am cunoscut, dar și despre care doar am auzit. Duși de mult, ei încă trăiesc prin aceste decupaje, care frumos înrămate îmi colorează relitatea. Vieți trecute care încetează a mai fi banale, prin aceste detalii care le-au marcat. Ce rămâne dintr-un om, de multe ori e-o frântură de gând, un gest, o normalitate, poate excentrică dacă o privești prin prisma nebuniei colective amplificată transgenerațional.
Uneori mi se pare și mie că tot ce contează e clipa de-acum. Dar ce săracă mi se pare și cât de tristă, când n-o pot lega de cea trecută și de cea tainic presimțită care îi va urma.
Ne aflăm aici și acum pentru a asigura o continuitate. Verigi între ceea ce a fost cândva și despre care doar ni s-a povestit și lumea de pe urmă în care vom fi doar amintire. Lucind stins, viu, poate chiar lipsiți total de vreo scânteie, dar de neînlocuit. Moșmoane înșiruite pe-un fir subțire de ață, fiecare cu destinul său aparte, cu povestea lui, cu morala propriei existențe.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>