Iti amintesti cand ai fost ultima oara fericit?

„Viaţa e pe etape”, am citit într-o carte când aveam doar doisprezece ani. Cartea aceea, despre care nu povestesc niciodată nimănui (o iubesc atât de mult, încât nu vreau s-o-mpart, o nebunie de-a mea) nu este vreun bestseller, iar autoarea ei nu va figura niciodată în nicio istorie a literaturii universale. Este o carte de memorii, o carte fără pretenţii de mare operă literară, dar care musteşte de nostalgie, iar pentru mine acesta este, probabil, sentimentul care m-ar putea defini. Atât de ciudată mi s-a părut atunci ideea că tot ce trăim, şi la un moment dat avem impresia că va dura veşnic, se va sfârşi iar noi vom rămâne doar cu gustul, aroma, parfumul acelor vremuri întipărite în minte, în suflet, în sânge. Ciudat şi nedrept.

Existenţa noastră se împarte în zeci de capitole “înainte” şi “după”, “before” and “after”. Suntem mereu aceiaşi şi totuşi supuşi fără voie unei continue transformări, evoluţii. Implacabil şi fără drept de apel.

Unele experienţe ne fac mai buni, altele mai toleranţi. Unele mai cinici, altele mai puternici. Mai maturi, mai responsabili sau mai slabi.

Timpul trece prin noi şi îl simţim ca pe un fior de gheaţă, ca pe un angor care ne strânge inima într-o cătuşă nemiloasă.

E acelaşi şi totuşi mereu altul. Timpul acesta nu se va mai întoarce. Va veni altul, deja îi simt răsuflarea, aproape că m-a ajuns. Mă voi lăsa prinsă în vârtejul lui ca o frunză purtată de vânt. Voi avea încă o dată nebunia (sau poate naivitatea) să cred că m-aş putea opune. Că l-aş putea îndupleca. Ori păcăli. Mă va ridica iar eu voi avea trufia să cred că m-am înălţat prin propriile puteri, visuri, speranţe. Apoi se va pierde într-un nor de praf. O altă etapă transformată în amintire. Un alt capitol închis, în care nu mai poţi schimba nimic, la care te vei întoarce cândva să-l răsfoieşti, să-l reciteşti. Ori pe care te vei strădui să-l uiţi, să-l negi, să-l acoperi cu uitare.

Viaţa e pe etape şi de-am şti măcar să ne bucurăm de ele, de fiecare în parte, conştient. Din păcate o facem aproape de fiecare dată retroactiv. Trecem cu prea mare uşurinţă, superficialitate, peste tot ce e bun, lăsăm la urmă bucuriile, în schimb ne amărâm cu tot felul de prostii, ne încrâncenăm să vedem doar partea hâdă, goală a paharului. Cea care nu ne poate ostoi nicicum setea de fericire cu care ne-am născut.

N-am auzit pe nimeni niciodată (eu, prima) care să spună: azi am trăit cea mai frumoasă zi din viaţa mea, fiindcă mi-am băut cafeaua de dimineaţă cu omul iubit, mi-am petrecut copilul până în poarta şcolii, am muncit pe rupte la serviciu, am alergat încărcată de plase către casă şi am pregătit cina pentru familia mea, am ascultat poveştile fiecăruia, am aprobat, contrazis, polemizat, am ajutat la teme, am citit o poveste de noapte bună, apoi am adormit răpusă de oboseală în braţele aceluiaşi om care îmi stă alături necondiţionat încă din adolescenţă. Iar aceasta este rutina mea de zi cu zi, laitmotivul feliei de viaţă, etapei pe care o traversez şi care se va încheia când copilul îşi va lua zborul din cuib, când noi ne vom construi casa aceea cu grădină unde visăm de pe  acum să ne petrecem anii bătrâneţii – o altă etapă – înconjuraţi de flori, de pisoi, de căţei şi de nepoţi.

Nu, n-am auzit pe nimeni spunând: traversez cea mai plină, mai frumoasă, mai fericită perioada din viaţa mea, fiindcă timpul trece atât de repede, că nici nu-l simt. Sunt fericit fiindcă trece cu folos.

Nimeni nu poate şti ce îl aşteaptă, ce va urma. Nu există certitudini în viaţa viitoare, doar proiecţii, dorinţe, planuri mai mult sau mai puţin realiste.

Nu ne putem baza decât pe clipa de acum şi e singura pe care avem şansa să o transformăm în ceva preţios, într-un reper, într-o notă de subsol aparent nesemnificativă, dar la care să ne întoarcem, atunci când vom fi debusolaţi, pentru a ne regăsi calea, Nordul.

Fiindcă viaţa în întregul ei este împărţită în câteva, numărate etape, dar fiecare etapă este alcătuită din milioane și milioane de clipe.

Şi-mi vine acum în minte mărturisirea unei femei căreia i se mai dăduse un an de viaţă şi care împărţind anul acela în zile a avut revelaţia că mai are de trăit, nu doar un an, ci 365 de zile. 8760 de ore. 525600 de minute. 31536000 de secunde. Tot atâtea şanse de a se bucura de viaţă.

Şi dintr-o dată nu i s-a mai părut deloc a fi puţin. Cu o singură condiţie: să nu le irosească.