Si eu am trait in izolare

Din când în când renunț: la unele lucruri devenite inutile, la unele obiceiuri (nu neapărat proaste, și bune, dar care pur și simplu, prin repetiție, nu mai stârnesc în mine nicio reacție), la unele ocupații care se dovedesc cronofage și cu totul neprofitabile, la hobby-uri care au devenit desuete sau în care am investit deja toate resursele, la oameni de care m-am îndepărtat suficient cât să îi pot evalua obiectiv și să îmi dau seama că mi-e mult mai bine fără ei.

Distanțarea de oameni, care greșit este numită de-o vreme încoace “socială”, aduce cu ea și darul acesta al obiectivizării. Virtual poate că e benefic să ai un anturaj de mii de “prieteni”, de fapt de “profiluri”. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, bula se va expanda și imaginea a cum gândesc și ce își doresc cei cu care te asemeni într-o oarecare măsură va fi mai aproape de realitate.

În viața de dincoace de ecran și de tastatură e recomandabil să fim mai selectivi. Interacțiunea directă, pe model și tipic uman, nu android, are alt gen de consecințe, mai serioase. Să luăm cazul pandemiei actuale: este irelevant cu câți prieteni virtuali posibil infectați ai fost în contact, virusul nu se transmite prin monitor. Dar este relevant ce părere au ei despre ce se întâmplă în lume în momentul de față, câți dintre ei consideră juste și oportune măsurile de siguranță, câți le respectă și câți nu, care sunt temerile lor legate de perioada post-pandemică, și așa mai departe.

Când vine vorba despre oamenii cărora obișnuiai să le strângi mâna, pe care îi îmbrățișai, față de care aveai anumite gesturi de afecțiune, intimitate, familiarism va trebui să te decizi pe cine păstrezi, la cine renunți, de cine te distanțezi.

Distanțarea este umană, nicidecum “socială”.

Grija guvernelor este în această perioada focusată pe om, în special pe cel vârstnic. Știm deja că vârsta este doar un număr și s-a stabilit și care este acesta: 65. Ei trebuie protejați, chiar dacă nu și-au exprimat această dorință.

Personal, mi se pare ciudat cum dintr-odată a dispărut liberul arbitru și educația cu blândețe. La fel de ciudat cum mi se pare că oamenii aflați încă într-o perioadă activă a vieții lor au fost trecuți în categoria “fără discernământ”.

Nostalgicii perioadei comuniste invocă tocmai grija statului față de om: nu trebuia să îți bați capul cu nimic, nici unde ai să munceșți, nici unde ai să locuiești, nici chiar ce ai să mănânci (exista un plan și pentru asta, se numea “raționalizare”).

Toate recomandările din ultima vreme ne îndeamnă “să respectăm”, ca “să ne fie bine”. Să ascultăm de stat, că statul va avea grijă. În caz contrar, ne va fi rău și nu doar ipotetic, că ne vom îmbolnăvi, ci și concret: vom suporta consecințele nesupunerii.

O parte respectă recomandările, o parte nu. O parte dintre cei care nu le respectă vor fi pedepsiți, o altă parte nu. Vor exista întotdeauna categorii exceptate și categorii privilegiate, așa cum întotdeauna vor exista categorii uitate, nebăgate în seamă.

Greutatea, chiar imposibilitatea de a deține controlul într-o situație limită impune instaurarea unui regim de forță, care nu te mai cheamă la referendum și nu mai moderează dezbateri publice.

Dar nu toate dictaturile din istorie s-au impus în atari situații?
Acum este vorba despre o pandemie. În alte timpuri a fost vorba despre conflagrații, sărăcie, lovituri de stat. Oamenii au fost obligați să renunțe la a mai acționa în interes propriu, pentru binele tuturor. Și chiar dacă nu a fost vorba despre un virus, miza tot viață versus moarte a fost.

Optimiștii spun că așa ceva nu se va întâmpla, nu mai are cum să se întâmple, că vom reveni încet la normal. Doar că normalitatea este dată de obișnuință. O vorbă din popor spune că atunci când te obișnuiești, ti-e bine și spânzurat.

În mod evident nimeni nu își poate asuma în aceste zile să îndemne la nesupunere și la necredință în autorități.
Dar în același mod evident nu ne putem lăsa în voia acestora.

Ioana Pârvulescu, în volumul pe care l-a coordonat “Și eu am trăit în comunism”, propunea celor care au tendința să minimalizeze efectele acelei perioade, o întoarcere în timp:
“[…] mi s-a întâmplat ca oameni care s-au născut , ei, în libertate să-mi explice, cu fraze prefabricate și-ntr-o nouă limbă de lemn, cum a fost și cum este de fapt comunismul. Pentru toți aceștia, cea mai bună replică, singura convingătoare, ar fi o întoarcere în timp: să trăiască nu o viață, nu un an, ci măcar o zi în comunism. Dar nu ca turist, unul care face o mică experiență primejdioasă, așa cum unii fac sporturi extreme ca să simtă fluxul adrenalinei, ci împrumutând și psihicul unui om care știe că s-ar putea ca toată viață lui să se desfășoare așa, clipă de clipă, și an de an, până la sfârșit. Și că, după moartea lui, și viața copiilor lui va fi, clipă de clipă și an de an, așa.”

Am fost avertizați că situația de urgență se va prelungi, nu se știe cât, nimeni nu ne poate da un termen. Oricum, suficient cât să ne obișnuim să trăim cu gândul că nimic nu va mai fi vreodată cum a fost. Posibil să devenim și noi nostalgici după niște vremuri apuse, cărora să nu le mai recunoaștem absurdul și să manifestăm aceeași rezistență la schimbare, o constantă în evoluția omenirii.

Important mi se pare să nu ignorăm pericolul de a accepta tacit un alt fel de dictatură, instaurată ca și toate celelalte dinaintea ei prin teroare, printr-o amenințare nevăzută și împotriva căreia nu te poți apăra de unul singur. Să ne gândim foarte serios dacă de frică, de boală, de suferință și de moarte am fi de acord să ne distanțăm și să rămânem așa. Nu o zi, nu un an, ci clipă de clipă până la sfârșit. Lăsând copiilor noștri drept moștenire aceeași spaima înscrisă în codul genetic, același comandament al autoizolării.