Amnezie

Timpul se scurge mai repede.

Tehnologia face ca viața să capete un ritm din ce în ce mai alert și chiar dacă avem impresia că ne exersăm răbdarea în mod conștient prin tehnici moderne de meditație, cu tălpile lipite de sol și mâinile pe genunchi, creierul nostru continuă să scurtcircuiteze sinapsele.

Cu siguranță nu ne mai putem întoarce la ce a fost și la cei care am fost. Odată ce ni s-a cerut imperios să avem atenție distributivă, să fim multitasking, am fost supuși unei presiuni sociale să ne conformăm, schimbarea produsă este ireversibilă și transmisibilă.

Nemaiavând răbdare cu tine, nu mai ai nici cu ceilalți.

Ne obișnuisem cu ideea de prăpastie între generații și acceptasem că, așa cum nu ne-am mai înțeles părinții și bunicii din punctul în care le-am putut judeca obiectiv deciziile de viață, la fel vom ajunge și în punctul în care nu ne vom mai înțelege propriii copii. O bună parte a antrenamentului acceptării fără rezerve și a necondiționării dragostei și loialității speram să construiască între noi o punte de legătură.

Lucrurile sunt totuși mai complicate decât atât. Intercalate între hăurile dintre generațiile clar delimitate de perioade relativ mari de timp, douăzeci – douăzeci și cinci de ani, au apărut fisuri cu potențial de prăpăstii și între membri ai aceleași generații.

Probabil că într-un viitor incert, dar nu foarte îndepărtat, zece ani va fi considerat un interval confortabil pentru a răsturna clepsidra.

Noțiunea de continuitate pare una depășită, chiar greșită: domolește entuziasmul unui nou început.

Istoria nu mai poate fi socotită relevantă, atâta vreme cât contextele se schimbă fulminant și radical.

Dacă ne gândim că tot ceea ce contează este prezentul, iar prezentul e practic un slide care ne alunecă pe dinainte și pe care nu putem să îl oprim în loc, nici tradiția și nici cultura nu ne mai pot defini.

În logica asta ne vom simplifica și reduce existența până la stadiul de efemeride.
Sau poate ne vom trezi în fiecare zi cu gândul că viața e frumoasă și merită trăită din plin, pentru ca, până la căderea înserării, să ne consumăm întreaga energie și optimismul și să ne cufundăm în somn ca într-o moarte care ne va conduce spre o nouă existență, într-o altă zi în care ne vom trezi cu gândul că viața e frumoasă. Doar fiindcă nu ne mai amintim absolut nimic din cea precedentă.