Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare

Jurnalul unei scriitoare a fost ultima lectură a anului 2020.  Include o prefață scrisă de Leonard Woolf și un glosar de nume, pentru ca cititorii interesați de acea latură care relatează aspecte cotidiene ale vieții sa poată identifica persoanele la care se face referire.

Totuși Jurnalul nu se centrează pe viața “civilă” a Virginiei Woolf, această preocupare rămâne în continuare pe seama biografilor, ci pe acele însemnări care consemnează gândurile și preocupările ei despre romanele în lucru sau pe care își propunea să le scrie, despre stilul pe care își dorea să și-l îmbunătățească permanent căutând moduri noi de exprimare, despre cărțile pe care le citea.

Nu este un Jurnal intim, dar nu este nici unul literar, cred că mai degrabă un mix între cele două. Pe de-o parte, bucuria vinovată de a scrie fără responsabilitatea stilului și a formei, pe de alta – grija față de ceea ce chiar ea, unicul cititor al însemnărilor, ar fi putut să critice. Nu e chiar surprinzătoare această preocupare, pentru cei care îi cunosc istoricul psihiatric:

“[…] am scos jurnalul și am citit, așa cum îți citești propriile scrieri: cu o oarecare intensitate vinovată. Mărturisesc că stilul lui bolovănos și necăutat, adesea atât de negramatical și care parcă țipă că un cuvânt trebuie să fie schimbat, m-a cam izbit. Încerc să spun sinelui meu care va citi acestea de aici înainte că știu să scriu mult mai bine și să nu zăbovească aici; și să-i interzic să lase un ochi de bărbat să-l vadă. Iar acum aș putea să adaug și micul meu compliment în sensul că are nonșalanță, dar și vigoare și uneori lovește pe neașteptate chiar la țintă”.

Evident, ochiul de bărbat ar fi putut specula orice fărâmă de slăbiciune ar fi descoperit în rândurile Jurnalului, pentru a o plasa definitiv și irevocabil în rândurile scriitoarelor – femei, or dezideratul ei era acela al universalității, al unei Opere mai presus de asemenea clasificări vulgare.

Ironia sorții, ca tocmai un bărbat să fie acela care să parcurgă toate cele 26 de volume și să decidă ce părți din ele vor vedea lumina tiparului. O sarcină ingrată chiar și pentru cel care a cunoscut-o cel mai bine, iar Leonard Woolf chiar subliniază acest lucru în prefața sa:

“Chiar și când sunt publicate în cea mai bună formă și fără ștersături, jurnalele oferă un portret distorsionat sau unilateral al autorului, deoarece, undeva prin aceste jurnale, omul are obiceiul să consemneze un anumit tip de stare sufletească – iritarea, nefericirea – și nu scrie în jurnal atunci când trăiește sentimente opuse. De aceea portretul este de la bun început dezechilibrat, iar, dacă cineva mai îndepărtează deliberat o altă caracteristică, poate deveni o simplă caricatură.”

Virginia Woolf a scris în jurnalele sale până cu patru zile înainte să își umple buzunarele paltonului cu pietre și să se scufunde în apele râului care trecea prin apropierea casei sale.. Cu tot acest deznodământ tragic, Jurnalul nu ne descoperă o personalitate depresivă, sumbră, total nefericită și neadaptată. Au fost scoase acele pasaje sau ele nici nu au existat vreodată.

Scrie: “Trebuie să îmi notez simptomele bolii ca să le recunosc data viitoare. În prima zi ești nefericit, în a doua – fericit.” Atât de simplu, în aparență, de păstrat echilibrul balanței între două stări banale, comune. În realitate, greu și pentru cine nu trăiește, pe lângă propria existență, viețile a încă douăzeci de personaje fictive simultan.

Sunt convinsă că nu își căuta cu premeditare niciuna dintre aceste stări, nici fericirea, nici disperarea și că se analiza pe sine pentru a se asigura că nu își pierde concentrarea pentru a-și duce la bun sfârșit proiectele. Iar în ceea ce privește forța creatoare, ei bine, aceasta se regenera cu fiecare roman finalizat și dat tiparului:

”Iar în subconștient va trebui să îmi înțarc mintea de la ea (cartea încheiată) și să mă pregătesc pentru altă atmosferă de creație, căci altfel mă voi cufunda într-o disperare acută. Ce ciudat – totul se va estompa și altceva îi va lua locul. Și anul viitor pe vremea aceasta voi sta aici cu un pachet mare de tăieturi din ziare – nu, sper că nu tăieturi în carne; dar în mintea mea va fi corul obișnuit al părerilor rostite de oameni despre acest teanc de foi dactilografiate, iar eu îmi voi spune: “A fost o încercare; iar acum trebuie să fac ceva diferit”.

Lectura Jurnalului Virginiei Woolf te va întoarce cu siguranță la opera ei, mai cu seama la acelea dintre romanele ei care ți s-au părut, atunci când le-ai citit prima oară, greoaie, supraîncărcate de simboluri, excesiv de descriptive. Și – când vei ști că ele au fost scrise și rescrise, iar și iar, în căutarea formei perfecte, a originalității, permanent sub teroarea de a nu repeta un tipar deja cunoscut, ci de a inova încontinuu – le vei înțelege și le vei aprecia dintr-o altă perspectivă, a celui care se bucură de rezultat, martor fiind travaliului.

“Trebuie să existe un mijloc mai simplu, mai subtil, mai apropiat de a scrie despre cărți, despre oameni, numai să-l descopăr”.