Ca o stanca pe ape
Aud îndemnul ăsta: “Trăieşte-ţi viaţa!” de când mă ştiu.
De-a lungul (şi de-a latul) timpului a îmbrăcat multe forme:
“Trăieşte-ţi copilăria!”, când aproape că nu ştiam să mă joc cu jucării, doar cu creioane şi cărţi.
Adolescenţa, când aproape că nu ieşeam din casă, ca un huhurez.
Tinereţea, când mă perpeleam că n-am să fiu o mamă tânără cu o gaşcă întreagă de plozi pe care să-i spăl, să-i adun în jurul mesei şi să-i cert că în loc să mănânce se joacă, să-i învăţ tot ce ştiu şi să mai învăţ şi de la ei ce n-am apucat până atunci, să-i cătănesc să facă sport, să deprindă limbi străine, să le destup minţile, să-i plimb, să vadă
Altii au investit in copii…
Dacă domnul Iohannis ar fi spus că viciul lui a fost achiziționarea de case și terenuri, spre deosebire de alții ca el, care și-au prăpădit finanțele pe sex, drugs and rock and roll, aș fi mustăcit și mi-ar fi devenit simpatic. Pe când așa, tot potențialul meu de simpatie și de încredere s-a dus pe apa Cibinului la vale.
( Citiți tot, pe Catchy.ro)
Prima oara. Și ultima…
Țin minte perfect cum a fost “prima oară”.
“Prima zi din restul vieții mele” o pot descrie în cele mai mici amănunte. Un fel de a spune “prima”, fiindcă au fost mai multe, foarte multe, nu atât de multe cât să le confund între ele, să nu mi le pot aminti separat, pe fiecare-n parte.
Nici nu stau împreună, poate din cauza asta, că fiecare are sertărașul ei, memoria e ca un cloisonne fasonat, în ale cărui despărțituri păstrăm învelite în foițe gingașe tot ce avem mai de preț și care ne face să fim unici, speciali, diferiți.
Ultimele dăți, în schimb, le-am uitat. Și
Forever young
Dacă există o sintagmă care mă scoate din sărite (și nu doar la cei vârstnici, și la cei din categoria mea de viață) este: “Tineretul din ziua de azi”, rostită nu cu admirație, nicidecum.
De parcă tinerețea ar fi pentru umanitate un fel de lenjerie schimbată zilnic, odată cu dușul de seară (sau de dimineață). Sau de parcă vremea tinereții fiecăruia n-ar fi stat într-o antiteză maximă cu maturitatea altora, la fel de amnezici cum ne arătăm noi a fi acum.
Am dat “delete” propriei noastre superficialități juvenile și-am rămas în schimb cu ipocrizia. Pe-asta nu ne-o poate lua nimeni, nici măcar anii, mulți, puțini, pe care i-am trăit. Ipocrizia și autosuficiența.
De pildă,
Love and marriage
Am auzit multe păreri, unele solid argumentate, că viaţa în doi te-ar depersonaliza. Că obişnuinţa de a gândi din perspectiva celuilalt ar ajunge în timp o a doua natură, potrivnică înclinaţiilor tale fireşti, opusă nevoilor şi năzuinţelor tale. Că viaţa ta s-ar împărţi în “înainte” şi “după”, iar “înainte” ar putea însemna o cu totul altă persoană, liberă, independentă, în timp ce “după” n-ai mai avea vlagă şi instincte proprii de supravieţuire. Că dragostea ar fi o boală, un dezechilibru funcţional din care, netratat la timp, ai putea ieşi stigmatizat pe veci, purtând în contorsionările şi răsucirile spiralei tale genetice o malformaţie pe care să o perpetuezi transmiţând-o
Desolation comes upon the sky
Unele lucruri le descopăr mai târziu. Nu sunt foarte conectată la trenduri. Apoi mi le însușesc, ca pe un fel de vestigii, tocite bine de alții și aruncate în uitare, din care nu mai rămâne uneori decât o patină.
Fiecare vacanță îți rămâne în amintire prin ceva anume, un feeling special. Vara asta m-am îndrăgostit din nou. De o carte care m-a făcut să plâng de necaz că s-a terminat prea curând, a aceleași Allende, pe care de când am descoperit-o o iau cu mine pe malul mării, încât nici n-o mai pot disocia de ideea de relaxare, de vuiet de valuri, de sentimentul de abandon
Ne mai distram mult pe seama perlelor de la Bacalaureat?
Sunt întru totul de acord că există nişte reguli de redactare a unei scrisori de intenţie, a unui eseu. Dar în şcoală aceste reguli sunt predate sub forma unui şablon. Se folosesc nişte exprimări stas, care se regăsesc în barem, iar nefolosirea lor duce la depunctare. Nici nu poate fi vorba despre creativitate. În ceea ce priveşte motivaţia, cu foarte puţine excepţii, este una destul de clară pentru mine: pare mult mai facil să copiezi de pe net un eseu drăguţ, cum sunt cu miile, decât să te pregăteşti serios pentru un examen de admitere, la care să toceşti două-trei manuale din scoarţă în scoarţă.
(Continuarea, pe Catchy.ro)
Hai, ca nu suntem Maica Tereza…
Dar, vezi, mai sunt şi întâmplările acelea din categoria grea, care te copleşesc, te covârşesc, te cam terfelesc, de te fac una cu pământul. Să spui despre ele că le-ai uitat, parcă sună a ipocrizie. Să spui că le-ai iertat, parcă totuşi Maica Tereza, biata de ea, se duse lăsând în urmă o moştenire, pas moştenitori.
Mai cinstit mi se pare să recunoşti deschis că, asta e, ai și tu limitele tale omeneşti. Că singura posibilitate (incertă şi aceea) de a uita cu adevărat este să nu mai dai faţă cu cel care ţi-a călcat pe bombeu, exact pe bătătura a mai dureroasă. Că orice despărţire e ca o moarte şi
Unde se termina dragostea
Spunea Aurora Liiceanu odată… mi-a rămas în minte, fiindcă m-a și amuzat, m-a și întristat: toate domnișoarele acelea care bat bulevardele, cluburile, care apar la televizor în tot felul de emisiuni inepte, fluturându-și silicoanele și țuguindu-și botoxul, n-au nici ele, cum nici fetele simple, de la țară (sau de la oraș, totuna) alt gând, decât să se mărite. Să-și găsească, nu marea dragoste, că toate știu (știm) că ăsta e un vis frumos și trecător, cât un bărbat care să le ia sub aripa lui protectoare, un om de treabă, serios, de familie, pe care să-l aștepte cu masa pusă, căruia să-i nască un copil – poate
Recent Comments