Love and marriage
Am auzit multe păreri, unele solid argumentate, că viaţa în doi te-ar depersonaliza. Că obişnuinţa de a gândi din perspectiva celuilalt ar ajunge în timp o a doua natură, potrivnică înclinaţiilor tale fireşti, opusă nevoilor şi năzuinţelor tale. Că viaţa ta s-ar împărţi în “înainte” şi “după”, iar “înainte” ar putea însemna o cu totul altă persoană, liberă, independentă, în timp ce “după” n-ai mai avea vlagă şi instincte proprii de supravieţuire. Că dragostea ar fi o boală, un dezechilibru funcţional din care, netratat la timp, ai putea ieşi stigmatizat pe veci, purtând în contorsionările şi răsucirile spiralei tale genetice o malformaţie pe care să o perpetuezi transmiţând-o şi fiilor tăi. Că ar fi de preferat parteneriatul lucid, care delimitează clar, încă de la început, contractual, drepturile şi mai ales obligaţiile celor uniţi într-un scop şi porniţi pe un drum comun.
Adevărul este că oricât ne-am îmbăta noi cu apă de izvor, nu suntem decât nişte pastişe ale câtorva, puţine, prototipuri umane. Iar experienţele noastre, aşijderea, repetă un număr finit de încercări cu final previzibil.
Există varianta comodă a cuplului placid, tihnit, patriarhal. Cei care şi-au dus părinţii “la vedere”, apoi şi-au strigat darul la nuntă, şi-au ridicat o casă, au crescut copii, nepoţi, şi-au închis ochii unul altuia. Fără drame, suspine, dileme. Căsătoria, privită ca un pact pe viaţă, că îşi vor fi alături, la bine şi la greu, în vremuri calme ori de restrişte, deopotrivă când vor fi veseli şi fericiţi, ori trişti şi apăsaţi de griji. De la început conştienţi că îşi vor uni nu doar trupurile, într-un soi de monolit rezistent la atacurile şi asalturile lumii potrivnice, ci şi absolut toate năzuinţele şi aspiraţiile. Iar la cele care nu se vor potrivi nicicum cu ale celuilalt, pregătiţi să renunţe fără regrete.
Genul acesta de relaţie supravieţuieşte printr-o trăsătură nu tocmai nobilă: mediocritatea. Se mulţumesc şi se adaptează la ceea ce au, nu se gândesc la ce ar fi putut avea , dacă… Şi-aici intervin multe: dacă ar fi rămas pe cont propriu, dacă şi-ar fi legat destinul banal ca remorcă de soarta mai generoasă a altora, dacă mai binele amândorura nu s-ar fi transformat în duşmanul binelui propriu, şi aşa mai departe…
Dacă mă uit în jur, nimeni nu tinde spre un asemenea tip de relaţie, deşi mai toţi suntem interesaţi să descifrăm secretele longevităţii cuplurilor pe care ni le luăm drept repere.
Ne frământăm şi ne socotim cum să facem să păstrăm vie flacăra iubirii, când de fapt jarul mocnit este cel care ţine cuptorul cald.
Altruismul se învaţă, se imită, nu ne naştem cu el. Lupta pentru câştigarea dreptului la o bucată mai mare de spaţiu, de hrană, de atenţie, începe încă din stadiul de morulă. Până la un punct este normal să ne identificăm unii cu ceilalţi, în familie, în societate, în comunităţile în care trăim. Orice renunţare, asumată sau nu, lasă o urmă de neşters. Nu stă în firea noastră să ne sacrificăm pentru alţii, chiar dacă unii dintre noi avem poate o înclinaţie mai puternică spre genul acesta de relaţionare.
Oricum ar fi, compensaţiile sunt iluzorii. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge la epuizarea “stocului” de compasiune, toleranţă, înţelegere şi chiar iubire.
Eu cred cu tărie că îl poţi iubi pe cel de lângă tine, iubindu-te şi pe tine, în egală măsură. Că-l poţi purta în gând în fiecare secundă a vieţii tale şi fără să uiţi de tine. Că într-o relaţie nimeni nu poate fi fericit doar pentru celălalt, ci trebuie să fie mai înainte de toate fericit pentru sine.
Cu siguranţă, atunci când te surprinzi socotind cât ai dat şi cât ai primit în schimb, nu-i semn bun. Aşa cum nu-i deloc în ordine să dăruieşti cuiva timp, atenţie, dragoste contabilizând totul pe o notă de plata cu scadenţa fluturată ameninţător.
Şi încă ceva… Vremea măritişului cu dotă, a lăzii de zestre a trecut. Acum zestrea se construieşte în doi. Mai puţin spre deloc important dacă ţi-ai adus de-acasă “căpătâiul”, cum se spune. Esenţială este experienţa de viaţă, hotărâtor potenţialul, crucială încrederea în sine, indispensabilă cunoaşterea.
Şi dragostea?… Dragostea nu hrăneşte o relaţie, dragostea este, eventual, desertul.
Vrem relaţii lungi, tihnite ca cele ale bunicilor noştri? Vrem poveşti de iubire cum am văzut la cinematograf? Vrem să trăim numai după bunul nostru plac şi căutăm persoana potrivită, care să ne “înţeleagă” nevoia de libertate şi care să ne aştepte supusă, resemnată sau poate doar iubitoare să ne întoarcem de fiecare dată la matcă? Vrem să ardem pe rugul pasiunii sau să ne pârpălim la foc mocnit? Vrem să le încercăm pe toate, pe rând, de-a valma, bizuindu-ne doar pe norocul de a ne întâlni perechea potrivită, fără s-o căutăm cu tot dinadinsul?
Cum am spus, ochii roată şi putem observa, invăţa, alege. Doar să nu ne închipuim că putem schimba esenţial datele problemei, că acolo unde un eşantion întreg de alţii ca noi au dat greş, noi vom putea descăleca triumfători.
Şi să nu uităm niciodată că un om cu adevărat deştept învaţă din greşelile altuia, în timp ce unul cu mintea-n beznă nu se luminează nici din ale lui.
Poți să iubești și să fii liber. Nu-ți trebuie decât un dram de luciditate. Altfel îți vei transforma creuzetul inimii într-o urnă, iar dragostea în cenușă. Și vei trăi singur și trist, convins că totul nu-i decât o minciună, o amăgire, pustiu…
Blog
One comment so far | Leave your own comment
Luminita
8/13/2014 | 6:04 pm Permalink
Draga mea, te salut de bun venit din vacanta!
Imi pare ca te-ai odihnit bine, esti cu toata mintea acasa si ai cuvintele cele mai bune la dispozitia celor ce te citesc. Acu sa vedem si cati iti vor urma sfatul. Io, insa, zic ca, doar, experienta proprie e baza. Nu stiu cum se face da inteligenta e cu tendinte spre minim, zero, chiar, cand e vorba de gestionarea propriei vieti. Doar cand sfatuim pe altii, tot ce-ai scris e litera de lege.
Un zambet cam perpelit de caldura iti trimit din Timisoara rapusa la cele aproape 40 grade la umbra (eu is in casa si la mine e destul de ok, doar, 27 grade Celsius