Liliana Corobca. Kinderland
“Trebuie să existe undeva un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inaccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Bărbații și femeile normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat sunt o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori. În Spania, de fapt, e criză. Copiii cu părinți în Spania s-au bucurat.”
Copiii se fac și se cresc din și
Kate Morton, Fiica ceasornicarului
„Pe piatra de mormânt, sub nume, scria cu litere mai mici: „Aici zace cel ce a căutat adevărul și lumina și a văzut frumosul pretutindeni. 1840 – 1881”. Așa cum făcea întotdeauna, Leonard s-a pomenit privind liniuța dintre ani. Semnul acela năpădit de mușchi cuprindea întreaga viață a unui om: copilăria, iubirile, pierderile și temerile sale, reduse la o singura linie scrijelita pe o lespede de piatră, într-un cimitir liniștit de la capătul unei poteci dintr-un sat.” – Kate Morton, Fiica ceasornicarului
Încă de la primele pagini mi-a fost clar sub influența căror scriitori și-a format KM stilul. Epoca, personajele și poveștile lor de viață, destinele împletite dincolo
Locuri in inima
Există un loc pe Pământ care se numește Haworth. Chiar există. Mare parte din viața mea m-am gândit la el ca la o lume pierdută. Ceva ce a existat cândva, apoi a fost înghițit de civilizație. Am visat la el, l-am vizitat în fantasmele mele, l-am asimilat drept Locul meu Secret, m-am refugiat în el atunci când mi-am permis luxul de a mă detașa complet de lumea reală, cea în care trăiesc dintr-o eroare aproape fatală, fiindcă oricât de mult m-am străduit nu i-am aparținut niciodată pe de-a-ntregul.
Și totuși Haworth există. Top Withens, High Sunderland, Cowan Bridge, Law Hill există. Și mi se pare aproape de neimaginat
Note Istorice la Povestirea Cameristei
Cartea a fost scrisă în 1985, ecranizată în 1990 (cu Natasha Richardson și Faye Dunaway în rolurile principale), transpusă într-un serial HBO în 2017.
Să te apuci să “povestești povestea” nu are rost, chiar și cei care nu au citit-o și nici nu au vizionat-o, tot știu despre ce este vorba.
Mai toate recenziile se axează pe ideile de feminism, drepturile omului, discriminare, ecologie, teme importante dar întoarse pe toate părțile și dezbătute până la sațietate.
Prea puțin au fost pomenite în prezentările cărții și dezbaterile pe marginea ei acele Note Istorice de la final.
Povestea este cutremurătoare, are descrieri și relatări care,
Gradina de sticla
O călătorie își pierde parcă farmecul dacă nu o poți lega de o carte, de un personaj, de un autor. Așa m-am obișnuit să îmi aleg destinațiile, oricât ar fi ele de banale.
Excursia în Basarabia, pământ românesc, mi-a lăsat impresii care au refuzat să se cristalizeze în lipsa unui reper literar.
M-am gândit mai întâi la Savatie Baștovoi. Apoi mi-am amintit că încă nu i-am citit Tatianei Țîbuleac nicio carte, nici măcar blogul (la care între timp a și renunțat).
Am devorat într-o singură zi Grădina de sticlă, am continuat în ziua următoare cu Vara când mama a avut ochii verzi și Fabule moderne, volumul
„Sunt nebună, nu-i așa, domnule? Nu pe cât s-ar crede.”
Cinismul este de obicei plasat în antiteză cu naivitatea, cu inocența. Când spui despre cineva că este cinic, îl cataloghezi drept insensibil, lipsit de empatie, dur, sfidător.
Cinismul de fapt și de drept este o doctrină care nu are nimic infam în ceea ce propovăduiește : o viață dincolo de normele impuse cu de-a sila de societate și care ne împiedică de a fi autentici. O reîntoarcere la simplitatea care, împinsă la extrem, poate duce către primitivism. Fără volănașe și danteluțe, fără ochi dați peste cap, fără false pudibonderii va să zică.
Cinismul nu e recomandat, dar parcă nici drăgălășenia în exces.
Și totuși îi prefer pe cinici, la o adică. Mi se par mai realiști,
Dictionar urban
În Hereafter, filmul lui Clint Eastwood despre ceea ce s-ar putea afla dincolo de viață așa cum o știm, întrebarea este cât de departe am fi dispuși să mergem pentru a afla.
Teoretic ne dorim să știm unde au plecat cei dragi nouă, daca îi vom regăsi cândva, daca mai există ceva Dincolo, sau, așa cum spune unul dintre personaje, pur și simplu se va stinge lumina și va urma pentru toți un vid etern.
Orice încercare de a străbate cu simțurile prin cortina opacă ce desparte lumea văzută de cea nevăzută se soldează invariabil cu o regresie în timp. Că și cum am trăi întreaga viață încercând să lăsăm în urmă
O carte buna spune o poveste
M-am tot întrebat ce deosebește o carte bună de una proastă. Un scriitor valoros de unul care doar zgârie la suprafață hârtia. Și de ce și această lume, pe care până nu de mult aș fi considerat-o un tărâm interzis oamenilor de rând, a fost cucerită de plebei.
Este un fapt acela că se citește azi multă literatură de cunoaștere și dezvoltare personală, care este un fel de psihologie populară, un derivat pentru suflet al pseudo-medicinii bazate pe cataplasme, prișnițe și alte fierturi sau decocturi de măselariță. … Multă literatură confesională a unor autori al căror unic și perpetuu personaj principal este propriul «eu».
Chiar și atunci
Sa crezi
« Nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural » – Nicolae Steinhardt
Dacă ar fi să numești trei lucruri fără de care n-ai putea trăi, să zicem pe o insulă pustie, departe de lumea pe care o cunoști și într-o deplină solitudine, care ar fi ele ?
E o întrebare comună, la care de obicei te năpustești să răspunzi, în funcție de interlocutor și de cât de mult ai vrea să epatezi : n-aș putea să trăiesc fară cărți, fără muzică, fără tablourile mele… și lista ar putea continua, evident, doar cu lucruri simbolice, care țin de suflet și de
O noua dragoste, Alameddine
“Poate că scrisul şi cititul de cărţi constituie una dintre ultimele apărări ale demnităţii umane care au mai rămas, fiindcă, în cele din urmă, ele ne reamintesc de ceea ce ne a adus aminte Dumnezeu cândva, înainte ca şi El să se evapore în acest veac de umilire nemiloasă – şi anume că suntem mai mult decât noi înşine, că avem suflete. Şi mai mult, mult mai mult decât atât. Sau poate că nu.” (Richard Flanagan, Cartea cu peşti a lui Gould. Un roman în doisprezece peşti)
O carte care începe cu un asemenea motto, nu poate fi decât o carte bună. De
Recent Comments