Cred si nu cred
… În justiția divină . Nu cred că o fapta rămasă nepedepsită pe lumea asta , va fi răscumpărată într -o lume virtuală , de unde încă nimeni nu s-a mai întors să spună cum merg treburile pe-acolo. Dar nici că odată cu ultima suflare s-ar prescrie toate fărădelegile , nici asta nu cred. Cred totuși că orice pas alăturea cu drumul își va produce efectele în timp . În timpul ăsta , în care trăim, nu într -altul. În euforia momentului s-ar putea să nu simțim că talpa nu mai face priză cu solul și că ne cam ducem la vale, doar se știe câtă
Prieteni din copilarie
Ziua mea începe invariabil cu un exercițiu de imaginație: caut cel puțin șase lucruri (aparent) imposibile în realizarea cărora să cred cu toată convingerea, în timp ce îmi sorb cafeaua și îmi degust micul dejun. Obiceiul acesta l-am împrumutat de la Alice.
Evident, nu este de ajuns să crezi că se poate, mai trebuie și să îți dorești să se întâmple. Pentru asta trebuie să spui ce vrei cu voce tare. Am învățat șmecheria de la un respectabil domn pe nume Twigley. De fapt, de împlinit, dorințele rostite clar și răspicat se împlinesc doar în Prima Zi de Lună Nouă, după A
Barbati fara femei
1. Drive my car
Ce ar putea avea în comun personajele lui Mircea Eliade din “Nuntă în cer” și cele ale lui Murakami din “Drive my car”, în afară de aceea că sunt bărbați și că într-o anumită perioadă a vieţii lor au iubit aceeași femeie? Mai nimic sau totul.
Iubirile lui Mavrodin și Hasnaş sunt consumate separat, una în prelungirea celeilalte. Percepția lor asupra femeii care le-a marcat existența este atât de diferită, încât nici nu realizează că vorbesc despre aceeași persoană.
Eliade lasă hazardul să-i aducă împreună pe cei doi și să le creeze momentul propice confesiunii. Altă epocă, alte maniere.
Kafuku
Cervantes
E un fir subțire, ca de sârmă oțelită, între renunțare și încrâncenare, deși aparent ele sunt extremele, iar la mijloc ar trebui să se lățească un câmp semantic cât toate zilele, plin de nuanțe. Ori abandonezi, ori te agăți ca scaiul. Ori refuzi, ori accepți. Ori te zbați, ori te dai bătut. Ori lupți, ori capitulezi.
În toiul și în iureșul vieții, totul se arată, atunci când te afli în pragul unei decizii, în alb sau negru. Infinitele tonuri de gri încep să apară atunci când îți iei răgazul de a cumpăni cât de mult, sau de puțin, a meritat să urmezi o cale sau alta.
Normal că
Pase
Treceam printr-un moment dificil, căutam să mă analizez şi psihanalizez pe cont propriu, să găsesc o cale de a ieşi din impas, practic fără a da de bănuit că mă frământă ceva, mai bine zis mă roade pe dinăuntru, muşcă din mine cum mușcă un car din inima lemnului (a văzut vreodată cineva cum arată un car, sunt curioasă?).
Frecventam haotic şi compulsiv fel de fel de forumuri şi îmi amintesc că – trecuseră câteva luni, cât câteva vieţi chinuite – aveam impresia că deja m-am eternizat în lamentare şi chiar mă gândeam că aceasta ar putea fi adevărata problemă, incapacitatea mea de a mă desprinde din marasm şi
De maine, de luni…
Ne luăm mereu avânt să ne împlinim măcar un strop, cât un fir de neghină, destinul, ceea ce ne-a fost cu adevărat menit. Prea puţini dintre noi pot sta drept dinaintea conştiinţei lor şi să-şi spună privindu-se adânc în suflet: ăsta-s eu, cel adevărat, cel întreg, aşa cum am fost lăsat, fără măşti, fără fard, fără schimonoseli. Încercările disperate de a ne potrivi după chipul şi asemănarea celor între care, de voie ori de nevoie, trebuie să ne găsim şi noi un loc, ne transformă în nişte clone bezmetice. Căutăm fericirea în alţii, la alţii. Şi-n ceas de mare amărăciune şi adevăr ne promitem: “de mâine, de luni…”
Niciodată de azi, de
Povestea Colivaresei
Cum se prăpădea cineva, apărea deîndată. Venea nechemată, se furișa în casă și strecurându-se fără s-o simtă nimeni începea să pună totul la cale. Spăla și îmbrăca mortul, îl așeza în coșciug, îi aranja perna, așternutul, îl pregătea de somnul veșnic ca de o călătorie cu wagon lit-ul.
Lumea se pierde cu firea când dă față cu moartea, se calcă pe picioare, jelește, nu știe de ce să se apuce… Adevărul e că cineva care să-și păstreze capul pe umeri nu e de refuzat. Și dealtfel, Colivăreasa nici nu cerea voie, venea de parcă o trăgea ața, venea după miros, ea știe cum ghicea. Aveai impresia că e peste tot, cum
Even if I lose…
Nu sunt o fire conflictuală. Chiar dacă am evoluat în timp de la stadiul de zână la cel de prinţesă războinică, prefer de un milion de ori calea diplomaţiei şi chiar dacă îmi ascund vulnerabilitatea sub măşti fioroase şi pun paveze, între mine şi lume, scuturi din materiale dure, impenetrabile, jur pe purpura inimii că ele sunt doar pentru intimidare.
Când largul care mi-ar permite să mă mişc în voie devine sufocant de strâmt, atunci, vorba poetului, prefer să mă apropii de pietre şi să tac, să-mi inec cuvintele într-o Mare Mută. Prefer să par absentă, să joc la cacealma cartea ipocriziei, chiar să trec drept naivă, decât
Iti amintesti cand ai fost ultima oara fericit?
„Viaţa e pe etape”, am citit într-o carte când aveam doar doisprezece ani. Cartea aceea, despre care nu povestesc niciodată nimănui (o iubesc atât de mult, încât nu vreau s-o-mpart, o nebunie de-a mea) nu este vreun bestseller, iar autoarea ei nu va figura niciodată în nicio istorie a literaturii universale. Este o carte de memorii, o carte fără pretenţii de mare operă literară, dar care musteşte de nostalgie, iar pentru mine acesta este, probabil, sentimentul care m-ar putea defini. Atât de ciudată mi s-a părut atunci ideea că tot ce trăim, şi la un moment dat avem impresia că va dura veşnic, se va sfârşi iar noi vom rămâne doar
Recent Comments