Si eu am trait in izolare
Din când în când renunț: la unele lucruri devenite inutile, la unele obiceiuri (nu neapărat proaste, și bune, dar care pur și simplu, prin repetiție, nu mai stârnesc în mine nicio reacție), la unele ocupații care se dovedesc cronofage și cu totul neprofitabile, la hobby-uri care au devenit desuete sau în care am investit deja toate resursele, la oameni de care m-am îndepărtat suficient cât să îi pot evalua obiectiv și să îmi dau seama că mi-e mult mai bine fără ei.
Distanțarea de oameni, care greșit este numită de-o vreme încoace “socială”, aduce cu ea și darul acesta al obiectivizării. Virtual poate că e benefic să ai
Totul va fi bine!
Toată această poveste a izolării ar fi trebuit să fie despre introspecție, despre (auto)evaluare, despre detoxifierea spiritului. Să luăm partea bună a lucrurilor, în timp de golim relaxat partea plină a paharului.
În fond, în vremurile pe care le trăim la ceas de pandemie, nu putem vorbi la modul serios despre izolare. Suntem, doar, în contact permanent cu tot restul lumii. Ajunge să ai la dispoziție un device oarecare, nici măcar excesiv de smart și nu mai ești singur nicio clipă. Ești chiar incomparabil mai anturat în online decât în viața reală, unde numărul de prieteni (real și el) este unul cu cel mult două
Timpul din afara timpului
“Începem să murim de când ne naștem. A spus-o un poet, a justificat-o un filozof și-au dovedit-o niște savanți, iar strămoșii noștri au știut-o întotdeauna.”
Acestea fiind spuse, chiar dacă nu o conștientizăm în copilărie, poate nici în prima tinerețe, trăim sub presiunea timpului, a ticăitului unui ceas care ne măsoară implacabil destrămarea.
Atât de multe lucruri de făcut, atâtea dorințe de îndeplinit, atâta viață de trăit și atât de puțin timp.
Mai ales pentru ceea ce iubim, ca să nu mai zic pentru cei pe care îi iubim, timpul ni se pare mult prea scurt, în comparație cu cealaltă fracțiune, cea dedicată supraviețuirii, nevoilor
Scara lui Iacob
Văzut, simțit, trăit în timp real, s-ar fi zis că nimic nu a ieșit conform planului. Am învățat să îmi reconfigurez traseul cu mult înainte să se fi inventat sistemele de navigare la bord. Cred că tot de instinctul de supraviețuire ține și asta. Oricum, socoteala de acasă, cu cea din târg arareori au dat același rezultat. Aș fi înclinat să spun că prin târg rezultatul a fost mai totdeauna cu rest.
Și totuși, dacă e să fiu cinstită cu mine (încă nu sunt pregătită să susțin o disertație pe această temă), am pierdut în conjuncturi în care chiar nu am dat tot ce puteam (cum
Acolo unde canta racii
Ador literatura de ficțiune. Pur și simplu mă hrănesc cu ea.
Nu cred că am legat vreodată, cu oameni din viața reală, prietenii mai trainice și mai de durată decât cu personajele din cărți. Nu știu să fi fost mai încântată de o călătorie întâmplată, ca de vreuna imaginată.
Absolut toate momentele de cumpănă pe care le-am avut de depășit, le-am trecut evadând în lectură. N-am avut nevoie niciodată de alt opiu.
De data aceasta, paleativul a fost cartea Deliei Owens și a funcționat. Capitolele scurte, ritmul acțiunii, succesiunea trecut – prezent – trecut, ca o cadență stâng – drept – stâng, te fac să nu lași
Jurnalul Annei Frank
Anne nu s-a gândit că scrie pentru posteritate. Pentru copilul care era ea în acel moment, refugiul a însemnat la început o aventură interesantă. Scria cu însuflețire despre compartimentarea apartamentului secret din clădirea în care funcționau birourile firmei d-lui Frank tatăl. Își portretiza co-locatarii cu umor, cu sarcasm, cu ironie.
Pe măsură ce anii trec, însemnările își pierd optimismul. Își pierd, de asemenea, și inocența. Fetița Anne se transformă în paginile jurnalului într-o adolescentă, apoi o tânără, o femeie matură către sfârșit, cu o viziune proprie, clară asupra vieții și asupra morții. În numai doi ani.
„Aș putea să- ţi povestesc ore în șir despre
Liliana Corobca. Kinderland
“Trebuie să existe undeva un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inaccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Bărbații și femeile normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat sunt o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori. În Spania, de fapt, e criză. Copiii cu părinți în Spania s-au bucurat.”
Copiii se fac și se cresc din și
Kate Morton, Fiica ceasornicarului
„Pe piatra de mormânt, sub nume, scria cu litere mai mici: „Aici zace cel ce a căutat adevărul și lumina și a văzut frumosul pretutindeni. 1840 – 1881”. Așa cum făcea întotdeauna, Leonard s-a pomenit privind liniuța dintre ani. Semnul acela năpădit de mușchi cuprindea întreaga viață a unui om: copilăria, iubirile, pierderile și temerile sale, reduse la o singura linie scrijelita pe o lespede de piatră, într-un cimitir liniștit de la capătul unei poteci dintr-un sat.” – Kate Morton, Fiica ceasornicarului
Încă de la primele pagini mi-a fost clar sub influența căror scriitori și-a format KM stilul. Epoca, personajele și poveștile lor de viață, destinele împletite dincolo
Locuri in inima
Există un loc pe Pământ care se numește Haworth. Chiar există. Mare parte din viața mea m-am gândit la el ca la o lume pierdută. Ceva ce a existat cândva, apoi a fost înghițit de civilizație. Am visat la el, l-am vizitat în fantasmele mele, l-am asimilat drept Locul meu Secret, m-am refugiat în el atunci când mi-am permis luxul de a mă detașa complet de lumea reală, cea în care trăiesc dintr-o eroare aproape fatală, fiindcă oricât de mult m-am străduit nu i-am aparținut niciodată pe de-a-ntregul.
Și totuși Haworth există. Top Withens, High Sunderland, Cowan Bridge, Law Hill există. Și mi se pare aproape de neimaginat
Note Istorice la Povestirea Cameristei
Cartea a fost scrisă în 1985, ecranizată în 1990 (cu Natasha Richardson și Faye Dunaway în rolurile principale), transpusă într-un serial HBO în 2017.
Să te apuci să “povestești povestea” nu are rost, chiar și cei care nu au citit-o și nici nu au vizionat-o, tot știu despre ce este vorba.
Mai toate recenziile se axează pe ideile de feminism, drepturile omului, discriminare, ecologie, teme importante dar întoarse pe toate părțile și dezbătute până la sațietate.
Prea puțin au fost pomenite în prezentările cărții și dezbaterile pe marginea ei acele Note Istorice de la final.
Povestea este cutremurătoare, are descrieri și relatări care,
Recent Comments