Candelabrul și caruta
Nu mai știu când am declarat deschisă lista lucrurilor pe care, nu, eu n-am să le spun niciodată.
Probabil în copilărie, când am fost învățată că nu există “nu pot”, există doar “nu vreau”. Deși cele rele ți se lipesc de cortext mai abitir decât cele bune, ăsta a fost, cred, primul meu “motivațional”.
O fi fiind doar o părere, dar în momentul de față îmi pare (puțin de tot) rău că n-am crescut într-o familie mai religioasă, care să-mi fi imprimat încrederea că Dumnezeu va avea grijă oricum, fie că voi deschide eu, larg sau nu, gura sacului. În casa în care m-am făcut eu om mare
Si-atunci, de ce?
De câte ori n-ai zis, prăbușit din înaltul celui de-al șaptelea cer, la ce bun tot efortul, toată energia consumată, toate clipele pierdute în reverie sau, dimpotrivă, muncind pe brânci pentru împlinirea unui vis, dacă tot a fost în cele din urmă să se aleagă praful? Mai merită să miști un deget, să ți-o ia inima la galop, să te dai, încaltea, dimineața jos din pat, dacă șansele să reușești să duci la bun sfârșit ce ți-ai propus sunt atât de fără însemnătate?
Cu ce am prin casă, prin cămară, plus un regim bine gândit și-o raționalizare cumpătată a resurselor, aș putea să nu mai pun piciorul peste prag
Recent Comments