This is what life is
Am mai scris despre cum anii tăi pari, cum îi numește Anda (și, coincidență sau nu, și anii mei cei mai proști cu putință au fost aceiași) pot fi pentru alții anii lor de aur, perioada lor cea mai glorioasă. Urmează un an impar și cu greu reușesc să mă delimitez de superstiție, ca să nu îl încarc încă de la început cu așteptări prea mari. Nerealiste. Să nu pun presiune pe el sau pe mine, totuna.
Habar nu am de ce în ultima vreme am ratat dorința magică de la trecerea dintre ani, cea care are obligația peremptorie de a se transforma în realitate. Puțin câte puțin, fragmentată în treisuteșaizecișicinci de
Port totul in mine
Sunt genul acela nesuferit de om care pune răul înainte și boii înaintea carului. Stric cheful tuturor imaginând și descriind plastic situații catastrofale care s-ar putea întâmpla, dacă… Uneori chiar se și întâmplă și sunt numită cobe. Optimismul meu nu merge pană’ntr-acolo, încât să mă bucur dacă primesc în dar de la viață o pleașcă de balegă, fiindcă pe undeva prin preajmă ar putea paște zen și vreun murg.
Sunt unele rele la care mă feresc să mă gândesc prea mult, din teama superstițioasă că ele chiar s-ar putea grăbi să se adeverească. Iar cele bune, tot din superstiție, le evit: poate că, dacă nu mă arăt prea
SOS
M-a întrebat cineva ieri ce-am mai făcut. (De când nu ne-am mai vazut, firește, iar asta cred că s-a întâmplat cu vreun an în urmă, plus sau minus).
Nu sunt niciodată pregătită pentru întrebarea asta, fiindcă aproape niciodată nu-mi ajunge timpul și cu toate astea permanent am impresia că nu fac nimic. Că nu mi se întâmplă nimic. Că nu fac să mi se întâmple nimic.
Când sunt întrebată ce mai fac spun bine, iar când sunt iscodită ce-am mai făcut răspund: nimic deosebit. Chiar nu-mi vine altceva în minte.
Nu pot vorbi despre prezent și mă feresc din superstiție să fac previziuni despre viitor. Planuri îmi fac tot
Daca ar fi “altfel”, l-ai mai iubi la fel?
Sâmbătă noaptea, în timp ce Neymar înscria în minutul 90 al finalei Champions League (datele le-am luat de pe net, cu o singură ureche auzeam Messi, Messi, ceea ce mi-a lăsat impresia total greșită că el ar fi fost marcatorul celui de-al doilea gol), citeam, fără să mă pot opri, “Oscar și Tanti Roz”. Legătura dintre meci și ora înaintată de lectură este aproximativ aceeași ca cea dintre matusalemicul personaj, a cărei vârstă din 13 cifre inutil să ne fie devoalată (oricum n-am putea s-o reținem), și Teroarea din Languedoc, luptătoarea de wrestling. Tovarășa mea de discuții nocturne (da, sunt o pasăre de noapte) chiar m-a întrebat dacă
Azi, acum
Niculina a fost diagnosticată la șapte ani cu leucemie. Se născuse hipoacuzică și medicul îi sfătuise pe părinți să o dea “la vioară”, ca să îi ascută auzul. Tratamentul neconvențional îi vădise talentul la muzică. Era o fetiță cuminte, slăbuță, palidă, dar cu o imensă forță vitală. Între două cure de citostatice mergea la concursuri și era privită ca un copil minune.
Puțină lume știa de boala ei și îi prevesteau o carieră și o viață de vis. Părinții, oameni simpli, de la țară, și-ar fi dorit să se joace mai mult, să mănânce mai bine, să se îngrașe și să nu se mai ostenească atât.
Prinsă
Recent Comments