In alb si negru

În general, n-am memoria numerelor. Încurc datele mai ceva ca pisica bunicii ghemul de lână. N-am albume cu poze sortate pe ani, nici album cu pozele de la nuntă n-am. Amintirile mele stau aruncate de-a valma într-un sertăraș al memoriei, unde n-am niciodată timp sau chef să fac ordine, să le aranjez cronologic. Din când în când mai dau peste câte o mărturie că au existat și vremuri mai bune, devin nostalgic-amară și nu știu cum să scap de ea cât mai repede. Îmi face rău să mă văd alături de oameni care, din varii motive, nu-mi mai stau alături. Sau, dacă îmi stau, nu mai sunt la fel. Ori, dacă ei sunt la fel, eu m-am schimbat.
N-aș putea spune că îmi amintesc când a fost luat cadrul, în ce lună, zi ori chiar an, în schimb îmi amintesc în cele mai mici amănunte ce simțeam, ce gândeam, ce pietricică mă împungea în pantof , tot ce n-a intrat în frame dar mai pot încă vedea cu ochii minții. E obositor și deprimant. Rareori mă bucură.
Aș sta cu orele să privesc albumele vechi de familie, în care cei surprinși de obiectiv pozează țepeni, emoționați, îmbrăcați la patru ace special pentru eveniment, cu mare atenție la detalii. Părinții, de-o parte și de alta a unui scăunel pe care stă cocoțat copilul. Tatăl și fiul purtând aceleași redingote și același ceas la buzunar. Tinerii însurăței  privindu-se ciudat de fix în ochi, imortalizați în ipostaze de păpuși de ceară, cu cârceie la gambe și gâturi țepene. Retușați cu penița.
Dar, de plăcut, îmi plac fotografiile în care nimeni nu-i afectat, nu privește spre obiectiv, care surprind frânturi de viață, ca și cum ochiul magic ar fi absorbit prin lentila lui focală viul unei clipe și l-ar fi înrămat frumos pentru posteritate.
Nu stăpânesc arta de a mă “împacheta” frumos, de a mă “vinde”. Recunosc importanța “imaginii”, dar nu cred în formele fără fond. Îmi place să privesc lucruri, oameni, opere de artă iluminate, care transmit ceva mai mult decât perfecțiunea liniilor.
Nu ies niciodată pe ușă înainte de a mă aranja un pic, dar o fac din politețe, fără să fi învățat asta de la Coco Chanel, ci datorită educației primite, în primul rand, și-apoi dintr-un instinct propriu de pudoare. Lumea nu trebuie neapărat să fie spectatorul dramelor tale interioare și tot așa cum nu îți porți rănile fizice în văzul lumii, nici cele sufletești nu trebuiesc etalate. Plus că sub un pansament aseptic se vindecă mult mai bine.
Dacă ar fi să aleg în ce culori mi-aș imortaliza trecutul, aș alege doar alb și negru. Pentru ca numai eu să știu că rochia era albastră, că cerul era senin, că inelul avea o piatră roșie. Iar toți ceilalți care mă privesc să nu fie distrași de asemenea amănunte frivole.