Curajul marturisirii

Am auzit multe poveşti de dragoste neîmplinită, din pricină că cei în cauză n-au avut curajul mărturisirii. Au iubit în taină, au suferit în tăcere, au purtat cu ei, uneori vieţi de-a rândul, regretul şi căinţa pentru ce-ar fi putut să fie şi n-a fost.
În unele cazuri vindecarea a venit, îndrăgostitul fără speranţă şi îndrăzneală a văzut cum, cel cândva ridicat pe un piedestal, şi-a dat şi el măsura condiţiei lui de biet muritor supus greşelilor şi uzurii timpului. În altele, doar fiindcă drumurile li s-au despărţit, iar ei n-au mai avut ocazia de a afla nimic unul despre celălalt, au rămas cu imaginea idealizată a ceea ce ar fi putut însemna drumul lor în doi, rămas pustiu, lăsat în paragină.
Te iei cu viaţa şi uiţi. Ori, chiar dacă nu uiţi complet, îţi rămâne un dor, o nostalgie. Personajul Pânzei de păianjen o numea: “neliniştea mea”.
Pragmatic, e mai sănătos, mai bine să-ţi iei inima în dinţi şi să-ţi joci cartea, cu orice risc, decât să te învinovăţeşti până la sfârşitul zilelor de laşitate. Pierzi, câştigi, iar pierzi… face parte din viaţă. Măcar nu rămâi pe margine, spectator neputincios, incapabil să intervină în jocul actorilor, să descurce încurcatele iţe ale intrigii, să schimbe destinele personajelor. Alteori, mă gândesc, e bine şi să-ţi păstrezi în suflet un reper neîntinat. Iubirile acestea neconsumate sunt singurele care ne rămân cu adevărat, pe care nu ni le poate lua nimeni, fiindcă nimeni nu ştie de ele. N-a ştiut şi nu va şti.
Nu mi-a părut rău când am spus, nici când am tăcut n-am regretat. Unele alegeri s-au dovedit corecte, altele au trebuit îndreptate, ajustate, adaptate. Cred că, în privinţa asta, nimic nu se pierde, nimic nu e în zadar, totul îşi relevă la un moment dat rostul său. Te înăspreşti? Nu-i bai, îţi creşte aderenţa pentru alte şi alte experienţe. O inimă neîncercată e o inima oarbă. Poate că va bate egal, ritmic şi precis, dar nu va şti să tresară.
În jocul dragostei şi-al întâmplării ar trebui să avem curaj. Curaj să ne mărturisim iubirile, curaj să le recunoaştem. Şi totuşi, cel mai greu nu mi se pare să-ţi declari sentimentele, nici chiar atunci când o faci sinucigaş, descoperindu-ţi pieptul în faţa unei lumi întregi, strânsă împotrivă-ţi ca un pluton neîndurător de execuţie. Cu adevărat un act de curaj mi se pare acela de a recunoaşte onest, cu orice risc, asumându-ţi toate consecinţele, că nu mai iubeşti. Iar măsura maximei delicateţe, să poţi spune asta fără să ucizi în celălalt germenii viitoarelor iubiri.
Între a trăi toată viaţa cu o dragoste ascunsă între faldurile unei inimi slabe şi a vieţui într-o neiubire din ai cărei cârcei nu te poţi elibera, nu ştiu ce-i mai greu. Sau, ştiu, dar ţin pentru mine… neliniştea mea.