Misoginism de gradinita

Poate că, din ceea ce scriu, unora mai sensibili să li se pară că aş avea “ceva” cu bărbaţii. Dimpotrivă, eu, dacă am ce am, cu femeile am. Mai întâi şi mai întâi fiindcă ele nasc, cresc şi educă băieţi pe care, mai târziu, alte femei îi vor considera “misogini înrăiţi”. Apoi, fiindcă se complac, se victimizează, dau prea mult din gură, fără să facă în realitate mai nimic pentru condiţia lor umană.
Fără să generalizez (deşi excepţiile sunt atât de puţine încât aproape că nu contează) când într-o familie există o fată şi un băiat, fata e cea care trebuie să strângă jucăriile în urma fratelui, chiar dacă el e mai mare. Fata îşi ajută mama în gospodărie. Băiatul are voie să stea afară mai târziu, să vină acasă tăvălit bine prin praf, ba chiar şi performanţele şcolare îi sunt privite cu mai mare îngăduinţă, că doar se ştie: “aşa sunt băieţii”, scriu mai urât, sunt mai leneşi, “nu le place” să înveţe.
Nicio mamă din lumea asta nu-şi doreşte un băiat “ca o fetiţă”, adică bleg, supus, moale, să-i mănânce mai târziu câinii din traistă. În schimb n-am auzit prea multe mame de fete care să se îngrijoreze că fiicele lor nu-şi manifestă suficient de hotărât voința pe terenul de joacă şi vor ajunge împilate mai târziu, în căsnicie, de vreun soţ despotic, autoritar. Nouă ni se pare că sacrificându-ne le asigurăm viitorul, când, dimpotrivă, mesajul transmis va fi unul cât se poate de distorsionat: “Asta-i soarta femeii!
Nu cred deloc că bărbaţii ar fi lipsiţi genetic de abilităţile cerute într-o gospodărie, de la spălat şi călcat cămăşi, până la gătit şi întreţinut curăţenia. Nu-s cine ce ştie ce farafastâcuri menite să le scoată pe femei din anonimat. Şi mai ales acum, când băieţii nu mai pleacă în cătănie, unde de voie de nevoie învăţau să se mai îngrijească şi singuri de necesitățile lor primare, ar fi cu atât mai util să li se predea în familie nişte cursuri minimale de supravieţuire pe cont propriu.
Nu-i nimic umilitor în a-ţi duce farfuria din care-ai mâncat la chiuvetă ori în a nimeri la ţintă cu şosetele murdare în coşul de rufe. Mamele se plâng că rânesc după ei ca după nişte purceluşi rozalii şi drăgălaşi, dar o fac aproape cu mândrie, în orice caz nu sunt atât de supărate cât să ia şi nişte măsuri.
Ajung la o vorba din bătrâni care zice că, dacă bărbatul nu-i beţiv, nu-i curvar (sau, mă rog, îşi ştie măsura şi într-un caz şi celălalt) şi mai aduce şi-un ban în casă, de restul se poate ocupa femeia, începând cu datul pe brazdă.
Nu suntem mai bune decât bărbaţii. Nu decât toţi adunați la un loc, într-un mare vailing. Pentru că tot vorbim de egalitate, ca principiu, dar oscilăm între a ne socoti ori superioare, ori inferioare bărbaţilor nostri, mai mari, mai mici, şi nu ne găsim nicicum calea de mijloc.
Cunosc o mamă foarte mândră de băieţii ei, doi la număr. Doar că l-am auzit cu urechile mele pe fiul ei de 6-7 anişori, cum îi spunea unei fetiţe, colegă de grădiniţă, că fetele nu-s bune să conducă maşina, doar să facă mâncare şi să aibă grijă de copii. N-am mai invidiat-o pe mămica lui, de-atunci. O femeie educată, cu o profesie destul de solicitantă şi aparent cu o familie superbă. N-am mai putut s-o privesc altfel decât ca pe o slugă la trei stăpâni.
Copiii spun lucruri trăznite, dar mie mi s-a strâns inima la gândul că fiica mea s-ar putea îndrăgosti vreodată de un băiat care a crescut cu imaginea asta în minte despre femei. Fiindcă, odată împlântată ideea, se poate ca exprimarea ei verbală să nu mai fie considerată necesară şi exemplarul masculin, reuşit din toate celelalte puncte de vedere, să-şi dea arama pe faţă doar după ce voalul miresei va fi fost dat peste cap.
Măcar în copilărie dacă am reuşi să-i privim pe copiii noştri ca neaparținând unei tabere sau alta, să le dăm aceleaşi şanse printr-o educaţie unisex. Sunt gesturi de curtoazie pe care băieţii este frumos să ştie să le facă vis a vis de surorile, colegele, tovarăşele lor de joacă. Dar nu cu superioritate, aşa cum nici tatăl nu-i ţine haina mamei fiindcă nu-i în stare să-şi nimerească singură mânecile, ci ca un pretext s-o mai îmbrăţişeze o dată-n plus cu tandreţe.
Uneori, din dorinţa sau din teama de a nu ne pierde avantajul de a fi indispensabile, perpetuăm cu bună ştiinţă în propriile noastre familii un tradiţionalism taliban, de grădiniță.
Acceptăm că sunt o grămadă de bărbaţi neîndemânatici, care nici la treburile XY nu se pricep. În fond, de ce-ar fi obligatoriu să se priceapă, doar există instalatori, electricieni, tâmplari, lăcătuşi, zugravi, etc., care să ne cârpească ţevile şi să ne schimbe rezistenţele la panou. Să acceptăm atunci că nici femeile nu se nasc cusutorese, spălătorese, responsabile cu ștersul la fund sau lăptărese.
Dacă sub acoperișul propriei noastre case şi în sânul propriei noastre familii nu funcţionăm ca un întreg, cum am putea s-o facem în societate?