Uneori, marimea nu conteaza!

Cum văd o femeie slabă, cu adevărat slabă, brusc mi-aduc aminte de obsesia mea dintotdeauna cu picioarele subțiri. Subțiri de sus până jos, nu doar cu glezne fine și cu pulpe ronde. Nici cu gambe suple și coapse pline. Bețele alea-nfipte într-un ceva obrăznicuț, pe care cine le are le urăște de moarte, și cine nu, le dorește tot de “aia cu coasa”.  Și dacă tot veni vorba, ar merge și-un abdomen concav, care nu trebuie dus la sală, fiindcă nu se umflă, de la natură, nici după zece lubenițe.
O siluetă androgină nu-i doar unisex, e și fără vârstă. Și poate fi purtată cu orice, cu jeanși, cu fuste mini, midi, maxi, cu tocuri, cu balerini sau cu teniși. Cu atât mai mult când înălțimea ta nu depășește 160 cm.
Oricât de slabă am fost (și-am fost) tot n-am atins vreodată standardele anorexice de catwalk.
Dar mi se întâmplă să văd și câte o femeie mai plinuță și să-mi amintesc cum mi-am făcut pe la 20 de ani inecții cu B-uri, ca să reușesc să ajung la mult râvnita greutate de 47 kg, cum scria la carte că ar trebui, atunci când ai 1.58 m.
Dorința de a avea și de a nu mai avea a oscilat de-a lungul timpului mai puternic decât acul cântarului. Orice-am făcut și-am dres, inclusiv un copil, am rămas blocată în intervalul 45-50. Bineînțeles, kg, deși au rămas aproximativ aceleași, s-au tot distribuit și redistribuit, iar timpul a modelat după priceperea lui ceea ce sportului și dietelor nu li s-a dat șansa să o facă.
După 30 am constatat că remodelarea corporală se poate realiza cu succes și prin vestimentație.
Stilul cel mai potrivit pentru deceniul pe care-l traversez acum s-ar putea numi, după Ispirescu: “Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată”.
În continuare aș vrea să fiu slabă, de câte ori văd o femeie fără țâțe, fără fund, fără nimic, fiindcă mi se pare că silueta șnur este cea care mi s-ar potrivi cel mai bine, ar fi în cel mai deplin acord cu felul în care mă simt: fără vârstă, adică.
La fel de mult continuă să mă fascineze și cele zdravene, pe care stă carnea tare și plesnește pielița. Îmi dau impresia că sunt așa fiindcă le merge bine, n-au complexe și nici prea multe bătăi de cap.
Și nu mă gândesc, nici nu-mi fac iluzii, că frumusețea ar fi o chestiune de “inside”, ori că ar sta în ochii privitorului, dar greutatea este cu siguranță o percepție extrem de subiectivă (atunci și numai atunci când nu frizează patologicul).
Niciodată nu mă simt mai suplă, decât atunci când mi-e foame de leșin și niciodată mai grasă, ca atunci când țipă hainele pe mine.
„E mai bine să-ți urmezi propriul destin imperfect decât să trăiești o imitație perfectă a vieții altcuiva”, spunea Elizabeth Gilbert.
Parafrazând, ar fi mai bine să ne învățam să ne purtăm cu naturalețe și nu cu obidă imperfecțiunile trupului, în loc să trăim cu obsesia perfecțiunii, cu care ne scot ochii și ne tulbură mințile revistele glamour ori ființele superb tunate care apar pe copertele lor.
Și mai ales (tot de la Gilbert citire) să nu ne închipuim că dacă bărbatul mișto la care visăm ar ajunge să ne țină în brațe dezbrăcate, fix pe colaceii de pe burtă i s-ar pironi privirea. Dimpotrivă, s-ar putea ca asta să ne dărâme toate prejudecățile și să ne oblige să ne trezim la realitate: nu întotdeauna și nu în orice împrejurare mărimea este cea care contează!