Stiu de ce-ti scriu! Dar tu stii de ce ma citesti?

În lumea de carton, plexiglas și celuloid a vedetelor, să nu se vorbească despre tine este echivalent cu a nu reuși performanța de a face umbră sub soare. Nu se supără nimeni cu adevărat din pricina bârfelor, a zvonurilor, a scornelilor răutăcioase. Nu contează adevărul, dacă ești pe prima pagină. Nu-i umilitor dacă ești titrat “cel mai prost îmbrăcat”, nici “cel mai prost”, așa, în general. Noi, ceilalți, avem liberul arbitru să-i iubim, să-i urâm, să-i copiem, să-i disprețuim, să vorbim sau nu despre ei. Avem proprietatea telecomenzii, putem schimba canalul, așa ni se spune și așa este. Nu ne obligă nimeni să citim sau să vizionăm ceva care ne dezgustă, nu ne constrînge nimeni să intrăm în intimitatea unor persoane care au ales să-și pună viața pe tapetul ecranului color sau al ziarelor de scandal.
Vedetele iubesc mediatizarea, este jobul lor să o facă. Sunt sigură că și printre ele sunt destule care suferă când sunt nedreptățite de jurnaliști, de moderatori, de masa amorfă a devoratorilor de cancanuri, așa cum sunt și multe care acceptă să fie părtașe la crearea scenariilor menite să le aducă în atenția publicului. Ține de inteligența fiecăruia cum gestionează balanța, astfel încât ea să se încline mai mult înspre talerul faptelor și aparițiilor demne de laudă și de respect, în timp ce pe celălalt să rămână doar câteva necesare grăunțe de sare și de piper, care să le condimenteze poveștile de viață.
Constat însă că uneori și muritorii de rând pot avea parte de tratamentul zeilor.
Cum e plină lumea de vedete și starlete de toate felurile unele autentice, altele fabricate, la fel și internetul este larg deschis oricui dorește să-și etaleze viața și fața.
Dacă în urmă cu câțiva ani a scrie un blog mi se părea o manifestare de exhibiționism, iată-mă acum si pe mine, cu site-ul meu. Nici măcar n-am fost vreodată o consumatoare de bloguri, nu le citeam nici pe cele ale unor celebrități în adevăratul înțeles al cuvântului, nici pe cele (câte frunză și iarbă) ale unor iluștri anonimi. Am început să le cunosc de-abia după ce am intrat și eu în joc, mai mult ca să-mi dau seama cum se face. Fiindcă n-am învățat la școală și “specia” asta literară, iar eu chiar am luat-o în serios.
Blogul meu n-a fost niciodată un loc de întâlnire, de socializare. Blogul meu e un blog de citit și asta mă mulțumește. Comentarii puține, afișări mai multe. Postările mele sunt citite de oameni din toate colțurile lumii, pot vedea asta în statistici. Deci, are un sens să scriu, nu o fac doar pentru mine, așa cum credeam eu că va fi, când nu puteam să concep că cineva, vreodată, ar putea fi interesat de ceea ce am eu de spus. Sau că m-ar putea găsi în păienjenișul de bloguri și de site-uri online.
Am reușit să atrag câteva sute de cititori fideli, iar numărul lor crește. Nu chiar “viral”, cum se spune, dar pe-atât de greu, pe cât timp și câtă muncă investesc eu în asta. După faptă și răsplată, alt motiv de mulțumire. De ce nu, și de mândrie.
Atâta lucru am înțeles și eu din experiența asta, a “blogăritului”: că succesul se măsoară în numărul de “subscriberi”, al celor care se abonează la pagina ta și te vizitează, zilnic (ar fi ideal), cu regularitate, oricum. Se presupune că o fac fiindcă le place cum scrii, nu neapărat fiindcă sunt de acord cu tine. Sigur, cele mai mari recompense sunt acelea când ți se spune că ai transcris gândurile celui care a intrat și a citit. Nu doar blogurile și online-ul, așa, în general, sunt un instrument de verificare a faptului că nu ești singurul care vede lumea într-un anume fel, și cărțile o fac, și filmele. Internetul îți dă în plus posibilitatea unui feed-back imediat. Salinger, parcă, spunea că o carte bună este cea la sfârșitul căreia îți vine să pui mâna pe telefon și să-l suni pe autor. Online-ul chiar îți dă posibilitatea asta. Din păcate, unii o fac ca să te înjure, ca să te jignească.
Blogurile personale nu impun opinii, nu fac “literatură” (cel mult paraliteratură, o literatură de consum), sunt un mijloc de a-ți defula niște trăiri, de a-ți împărtăși niște gânduri, uneori foarte intime.
Le citești și, dacă îți plac, revii. Dacă nu, ai la îndemână mouse-ul, motoarele de căutare pe internet. La câțiva “clici” distanță de mine poți găsi site-uri mult mai bune. De ce să-ți pierzi timpul citind ceva care te enervează, dacă în altă parte poți găsi ceva exact pe gustul tău, asta nu pot să înțeleg.
N-am să ezit să moderez comentarii care se vor referi strict la textul postat, chiar dacă opiniile celor care îmi scriu nu se vor alinia opiniilor mele. În schimb, n-am de gând să afișez pe pagina mea muncită, în care am investit timp și bani, atacuri la mine, ca persoană. Le consider răutăți gratuite.
Am ezitat să scriu postarea aceasta, ca cel la care mă refer să nu se simtă cumva măgulit, că i-aș da vreo importanță. Nu-i dau.
Dar mi-am dat seama că ar fi trebuit să fac precizările acestea încă de la început, de la “Cuvântul înainte”. Ca oricine îmi intră pe pagină să știe, să fie avertizat. Un fel de “read-code”.
Eu scriu. Voi, citiți. Și (numai) dacă vă place cum a fost scris, reveniți. Comentați, aici sau pe Facebook, la subiect. Primesc sugestii. (Mi-am și notat câteva). Și… puteți, chiar vă rog, să vă aduceți și prietenii!