Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Stiu de ce-ti scriu! Dar tu stii de ce ma citesti?

bloggersÎn lumea de carton, plexiglas și celuloid a vedetelor, să nu se vorbească despre tine este echivalent cu a nu reuși performanța de a face umbră sub soare. Nu se supără nimeni cu adevărat din pricina bârfelor, a zvonurilor, a scornelilor răutăcioase. Nu contează adevărul, dacă ești pe prima pagină. Nu-i umilitor dacă ești titrat “cel mai prost îmbrăcat”, nici “cel mai prost”, așa, în general. Noi, ceilalți, avem liberul arbitru să-i iubim, să-i urâm, să-i copiem, să-i disprețuim, să vorbim sau nu despre ei. Avem proprietatea telecomenzii, putem schimba canalul, așa ni se spune și așa este. Nu ne obligă nimeni să citim sau să vizionăm ceva care ne dezgustă, nu ne constrînge nimeni să intrăm în intimitatea unor persoane care au ales să-și pună viața pe tapetul ecranului color sau al ziarelor de scandal.
Vedetele iubesc mediatizarea, este jobul lor să o facă. Sunt sigură că și printre ele sunt destule care suferă când sunt nedreptățite de jurnaliști, de moderatori, de masa amorfă a devoratorilor de cancanuri, așa cum sunt și multe care acceptă să fie părtașe la crearea scenariilor menite să le aducă în atenția publicului. Ține de inteligența fiecăruia cum gestionează balanța, astfel încât ea să se încline mai mult înspre talerul faptelor și aparițiilor demne de laudă și de respect, în timp ce pe celălalt să rămână doar câteva necesare grăunțe de sare și de piper, care să le condimenteze poveștile de viață.
Constat însă că uneori și muritorii de rând pot avea parte de tratamentul zeilor.
Cum e plină lumea de vedete și starlete de toate felurile unele autentice, altele fabricate, la fel și internetul este larg deschis oricui dorește să-și etaleze viața și fața.
Dacă în urmă cu câțiva ani a scrie un blog mi se părea o manifestare de exhibiționism, iată-mă acum si pe mine, cu site-ul meu. Nici măcar n-am fost vreodată o consumatoare de bloguri, nu le citeam nici pe cele ale unor celebrități în adevăratul înțeles al cuvântului, nici pe cele (câte frunză și iarbă) ale unor iluștri anonimi. Am început să le cunosc de-abia după ce am intrat și eu în joc, mai mult ca să-mi dau seama cum se face. Fiindcă n-am învățat la școală și “specia” asta literară, iar eu chiar am luat-o în serios.
Blogul meu n-a fost niciodată un loc de întâlnire, de socializare. Blogul meu e un blog de citit și asta mă mulțumește. Comentarii puține, afișări mai multe. Postările mele sunt citite de oameni din toate colțurile lumii, pot vedea asta în statistici. Deci, are un sens să scriu, nu o fac doar pentru mine, așa cum credeam eu că va fi, când nu puteam să concep că cineva, vreodată, ar putea fi interesat de ceea ce am eu de spus. Sau că m-ar putea găsi în păienjenișul de bloguri și de site-uri online.
Am reușit să atrag câteva sute de cititori fideli, iar numărul lor crește. Nu chiar “viral”, cum se spune, dar pe-atât de greu, pe cât timp și câtă muncă investesc eu în asta. După faptă și răsplată, alt motiv de mulțumire. De ce nu, și de mândrie.
Atâta lucru am înțeles și eu din experiența asta, a “blogăritului”: că succesul se măsoară în numărul de “subscriberi”, al celor care se abonează la pagina ta și te vizitează, zilnic (ar fi ideal), cu regularitate, oricum. Se presupune că o fac fiindcă le place cum scrii, nu neapărat fiindcă sunt de acord cu tine. Sigur, cele mai mari recompense sunt acelea când ți se spune că ai transcris gândurile celui care a intrat și a citit. Nu doar blogurile și online-ul, așa, în general, sunt un instrument de verificare a faptului că nu ești singurul care vede lumea într-un anume fel, și cărțile o fac, și filmele. Internetul îți dă în plus posibilitatea unui feed-back imediat. Salinger, parcă, spunea că o carte bună este cea la sfârșitul căreia îți vine să pui mâna pe telefon și să-l suni pe autor. Online-ul chiar îți dă posibilitatea asta. Din păcate, unii o fac ca să te înjure, ca să te jignească.
Blogurile personale nu impun opinii, nu fac “literatură” (cel mult paraliteratură, o literatură de consum), sunt un mijloc de a-ți defula niște trăiri, de a-ți împărtăși niște gânduri, uneori foarte intime.
Le citești și, dacă îți plac, revii. Dacă nu, ai la îndemână mouse-ul, motoarele de căutare pe internet. La câțiva “clici” distanță de mine poți găsi site-uri mult mai bune. De ce să-ți pierzi timpul citind ceva care te enervează, dacă în altă parte poți găsi ceva exact pe gustul tău, asta nu pot să înțeleg.
N-am să ezit să moderez comentarii care se vor referi strict la textul postat, chiar dacă opiniile celor care îmi scriu nu se vor alinia opiniilor mele. În schimb, n-am de gând să afișez pe pagina mea muncită, în care am investit timp și bani, atacuri la mine, ca persoană. Le consider răutăți gratuite.
Am ezitat să scriu postarea aceasta, ca cel la care mă refer să nu se simtă cumva măgulit, că i-aș da vreo importanță. Nu-i dau.
Dar mi-am dat seama că ar fi trebuit să fac precizările acestea încă de la început, de la “Cuvântul înainte”. Ca oricine îmi intră pe pagină să știe, să fie avertizat. Un fel de “read-code”.
Eu scriu. Voi, citiți. Și (numai) dacă vă place cum a fost scris, reveniți. Comentați, aici sau pe Facebook, la subiect. Primesc sugestii. (Mi-am și notat câteva). Și… puteți, chiar vă rog, să vă aduceți și prietenii!  :)

Categories
Blog

    9 comments already | Leave your own comment

  1. Este foarte frumos mobilată noua casă. Şi florile cuvintelor, Doamne, ce buchete de înţelepciune şi cum mai miros a dragoste de mamă şi a trezire de răsărit în braţe de om iubit.

    Respond to this comment

  2. 6/2/2014 | 9:04 pm Permalink

    Marilena, tu scrii bine! Foarte bine! Şi nu spun asta ca să te “periez” în vreun fel. Scrisul tău are un “vino-ncoa’”, un “nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum” care te face să revii de fiecare dată.
    Eu te citesc cu drag, de fiecare dată.

    Respond to this comment

    • Marilena

      6/3/2014 | 9:10 pm Permalink

      Maria, tu esti unul dintre primii mei cititori, impreuna am pornit in aventura asta! Conteaza foarte mult si cine citeste, cine comenteaza. Ei te pot motiva sau, dimpotriva, te pot determina sa renunti. Din fericire pentru mine, am avut mereu, dincolo de monitor, oameni minunati, cu povesti de viata extraordinare. Ei nu doar ma motiveaza, dar ma si inspira!

      Respond to this comment

  3. 6/2/2014 | 7:36 pm Permalink

    Te inteleg foarte bine, eu am postat cateva texte pe peretele meu de FB si am avut surpriza sa fiu jgnita la scena deschisa. As vrea sa cred ca am fost gresit inteleasa,adica ceva de genul “unde dai si unde crapa”, dar ar fi o amagire! Corect! Casa ta, regulile tale!

    Respond to this comment

    • 6/3/2014 | 12:19 am Permalink

      Eu te citesc de cind aveam noi doua 14 ani si nu m-as satura niciodată…tii minte? Compunerile noastre, doamna Marinescu…:)

      Respond to this comment

    • Marilena

      6/3/2014 | 9:16 pm Permalink

      Delia, ce ma mai necajesc si eu cand imi dau seama ca una am intentionat sa transmit si cu totul altceva mi-a iesit… Dar mie mi s-a intamplat si reversul, ca oamenii sa citeasca printre randuri si sa scoata la iveala niste ganduri pe care eu am ezitat sa le pun pe “hartie”, asa, negru pe alb. Pe FB e altceva… nu i-am descalcit toate setarile de siguranta, in schimb stiu sa dau “block” celor care ma supara. Mi se pare chiar o magie: dispar, si ei pentru mine, si eu pentru ei! ;)

      Respond to this comment

      • 6/5/2014 | 7:33 am Permalink

        Eu nu stiu unde e butonul block, ia sa ma pun sa-l caut :)
        Cred ca cel mai bine e sa nu iei foarte personal ceea ce-ti scriu unii. Pentru ca fiecare, e firesc sa fie asa, percepe lumea, inclusiv scrisul, prin prisma a ceea ce este. Si nu poti cere unui magar sa vada lumea asa cum o vede un cal :)
        Avantajul virtualului e ca exista moderarea comentariilor, blocarea, etc – in viata reala e mult mai complicat sa faci fata atacurilor aiuristice, asta atunci cand se intampla face to face si nu in ” dulcele” stil al injunghierii pe la spate.

        Respond to this comment

        • Marilena

          6/5/2014 | 11:47 pm Permalink

          Lotusica, daca-i vorba de subiect, pentru mine chiar e interesant sa ascult mai multe pareri. Dar se-ntampla uneori ca magarul sa sara… calul. :)

          Respond to this comment

  4. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>