The point

Undeva, prin adolescență, chiar înainte de examenul de treaptă, pe una dintre prietenele mele a apucat-o brusc o criză existențială. Mai exact a avut revelația zădărniciei: la ce bun, zicea ea, să-ți mai faci planuri, să te mai zbați, să mai dai, iei sau pici examene, să te mai amorezezi și să-ți mai treacă, să te mai scobori în fiecare dimineață din pat și să-ți mai fasonezi mutra în oglindă, dacă până la urmă tot se vor sfârși toate, pentru toți la fel, în uitare. Ce rost mai are să trăiești, dacă tot ai să mori?
Discuția se purta în minunații oldies but goldies ani ’80. Am constituit ad-hoc un comitet de criză, și pentru că ne trebuia un pretext de chiul, și pentru că n-o puteam lăsa singură, i-am tratat depresia cu un profiterol la cofetăria Athene Palace, sacrificând pe altarul prieteniei o absență, nemotivată nici până în ziua de azi.
Am căzut la învoială că suntem încă tinere ca să ne gândim la o moarte naturală și că singura posibilitate reală care se întrevede să ajungem pe drumul fără întoarcere este tocmai să nu luăm examenul, situație în care ai noștri s-ar fi putut transforma brusc din niște respectabili domni și doamne Hyde în tot atâția Jekill-și fioroși.
Treaba asta, însă, cu “la ce bun…”, mi-a rămas înfiptă în minte, am trăit cu ea de-atunci încoace, cum trăiesc unii veterani de război cu câte-un glonț rătăcit printre sinapse, a cărui extirpare ar pune în mod paradoxal în pericol supraviețuirea… supraviețuitorului.
Și-ar fi de înțeles dacă mi-ar veni înainte de a mă apuca de-un lucru, dacă retorica s-ar insinua în plan încă de la început. De obicei când încep ceva pe mine mă preocupă cum am să duc la bun sfârșit ce mi s-a năzărit, gândul mă poartă departe, mult peste faza de inițiere. Și, undeva, pe la mijlocul drumului, când mai obosesc ori deja pot previziona finalul acțiunii, încep să mă socotesc și dacă a meritat, merită sau ar fi meritat efortul.
În faza asta este prea târziu să mai dau înapoi, constat că ce-ar mai fi de pierdut se compensează cu ceea ce-a fost deja câștigat și închei cu mai mult sau mai puțin chef, după caz, cursa.
E bine și-așa rău, spun bătrânii.
Trebuie să fii pozitiv, ne învață antrenorii de vieți, să nu te dai în lături de la nicio provocare, de la nicio experiență. Evident că nu vor fi numai beneficii, dar cu siguranță vei avea ceva, oricât de puțin, de câștigat. Si… picătură cu picătură se face marea.
Dar tot ei ne spun să ne autoevaluăm permanent: în ce loc/ moment ne aflăm, unde ne-am dori să ajungem, ce căi ne stau la dispoziție și care ni s-ar potrivi cel mai bine.
Evaluările astea au și un clenci al lor: trebuie să fie scurte și la obiect. Altfel, viața are prostul obicei de a-și urma cursul, neperturbată de pauza ta de creație, și s-ar putea să nu-ți mai rămână timp pentru a-ți pune în aplicare planul, sau planurile, cât de geniale și fără cusur ar fi ele.
Plonjatul în apă adâncă fără să știi să înoți poate fi considerat un act sinucigaș, dar întreabă un instructor profesionist care-i calea cea mai sigură pentru un non-amfibian să învețe să iasă la suprafață.
„La ce bun să… ” echivalează cu „Ce rost are?…”
Sigur că nimeni n-o să-ți poată răspunde la întrebarea asta, niciodată pe gustul tău. Nimeni n-o să-ți dea exact garanțiile de care ai nevoie, de fapt nimeni n-o să-ți poată garanta, niciodată, nimic.
Sigur că totul are un rost, dar rostul ăsta nu poți, n-ai cum să-l afli de la început. Cu puțin noroc, inteligență și suflet ai să-l descoperi, poate, la final.
Dar dacă începi prin a te întreba, vorba americanului, What’s the point?, categoric  nu mai faci nimic.
Nu știu răspunsul la întrebarea „La ce bun să mai trăiești dacă tot o să mori”, nici până în ziua de azi.
Știu în schimb ce e mai ușor. Iar eu am ales întotdeauna, din instinct, calea cea mai grea.